ETAPE

Ȋn raport cu cultura, am trecut prin mai multe etape. Până în 1962 nu ieşisem din orăselul natal. Nu exista televiziune. Valea Jiului, zona mea natală, sau despresiunea Petroşanilorm are cota medie 600-700 metri. E o vale îngustă, între masive muntoase, între Jiul de est şi cel de vest, Spre sud, dincolo de masivul Vâlcan, cobori spre Gorj. Dar nu erlieful contează, ci lipsta televiziunii până la plecarea fa milei mele. Relieful local nu permitea semnalului YV să coboare în vale. Abia după plecarea familiei, nu mâ întrebaţi anume când, releul TV instalat pe masivul nord-vestic Straja, a permir accesul locuitorilor la TV. Mai mult, în copilărie ascultam emisiunile de radio pe un aparat Pionier şi acela împrumutat. De aici am plecat dpdv cultural.

Ultimii doi ani de liceu au reprezentat deschiderea unui orizont. Nu contează numele noului orăşel unde se intalase familia. Am văzut primele meciuri la televizorul unor cunoştinţe (ce putea interesa un puşti de 16 ani?). Ca idee generală, în acei ani, mai multe familii de adunau, urmărind un anume program TV, la televizorul gazdelor. Comparativ cu adunarea, în anii 80 târzii, a mai multora în jurul unui aparat video cuplat la un televizor al gazdelor.

Revin la anii 62-64 (în toamna cărui an am devenit student), am trecut în o a doua etapă, descoperind muzica uşoară. Nue de interpreţi. Maică-mea avea să cumpere mai târziu, oricul eram deja student, un ditamai aparatul de radio cu pick-up. Umpăram din noul orăşel LP-uri, de pilă, cu Don Backy (pe Celentaono, de care am rămas sentumenyal toată viaţa, l-am descoprit doar la finele anului întâi,  in primăvara lui 65) şi, aici intrăm în subiect, un microsion cu Orieta Berti. “Dove non so” era unul din cele 4 melodii, pe care o ţin minte. Evident, în 2025 absolut nimeni nuşi  mai aduce aminte de o câtăreaţă italiană a anilor 60.

Şi? Păi amintirea acestei străvechi melodii mi-a adus din străfundurile memoriei un moment, petrecut ca student, prin 68, într-o sală de cinema, când partenera (la care voi reveni, căci justifică articolul) mi-a excplicat că melodia me care o auzisem o clipă pe ecran (am o memoria auditivă enervantă) se numea “tema Larei din Jivago”. Binne, abia în anii studenţiei aveam să aflu că destule melodii de muzică uşoară, difuzate anterior de Radio, cu versuri româneşti, fără copy right, aveau versiuni străine originale. Nu dau nici un exemplu ca fenomen. Aici limba melodiei Orietei Berti fusese italiana (pe care începusem s-o buchisesc în acei ani ai copilarei (Vi parla da Roma Angelo Chiari, corrispondente lella televizione romena). Aici e vorbă că am aflat din poignet, în câteva sesunde că există un film (Doctor Zhivago, aveam săă aflu mult ulterior), după un roman al lui Boris Pasternak, strecurat în vest, premiat Nobel, ecranizat ulterior, cu Omar Sharif si Julie Chrisitie. Tema muzicală a filmului e acea temă a Larei (personajul feminin jucat de Julie Christie).

Bref, până acum totul este despre memoria mea muzicală. Ce legătură are cu data modificată, 7 august, a ediţiei mele de blog? Una foarte simplă. 7 august e aniversarea zilei de naştere a acelei partenere din sala de cinema, de care povesteam.

Evident, pe grupul Fizică70, i-am făcut urările de roioare. O fac şi aici. Dar, respectând unele tradiţii, acolo precum şi aici, înlocuiesc formula standardizată cu: Să trăieşti, Solange, până la 120 de ani!