PÃSTOREL

Cine nu-l cunoaşte, mai ales ce de la o anume vârstă în sus? Datoria mea e, aşa cred, să-I redau nu potretul literar, ar fi mult prea mult, ci doar să notez câteva amănunte despre el.

Am întâlnit scrierea complet greşită “Păstorel Teodoreanu”. Numele său real este Alexandru  Osvald Teodoreanu, fratele maimare al scriitorului Ionel Teodoreanu. Ambii fiind fii avocatului ieşean pe nume… Alexandru Osvald Teodoreanu. Ambii fii au absolvit dreptul, nici unul nu l-a practicat vreun  moment.

Încep cu fratele mai mic, subiectul fiind cel mai mare. Ionel Teodoreanu  a  scris, în perioada interbelică, un mic număr de romane siropoase, care mergeau la un anume public.  Nu mai cunosc editurile care l-au publicat, nu m-a interest, le găseam prin casă şi din relatările alor mei mi-am dat seama că nu m-ar fi interest.

Fratele mai mare a fost un om se spirit, un bon viveur. Legenda spune că ar fi risipit sute de epigram scrise pe şerveţele de restaurant. Poate că o sfi scris, dar Realitatea e mult, mult mai complex. A fost, e adevârat, un redutabil epigramist, a participat la dueluri epigramistice, dar a scris şi proză şi la finele vieţii a publicat un volum de proză scurtă intitulat “Hronicul Măscăriciului Vălătuc”.

Dar s-o luăm cătinel. Ca orice bon viveur, aprecia mesele bune asortate cu vinul bun. Vinul de degustă, nu se bea e una din frazele atribuietă lui. Ua sifonul, socotind obiceiului şpriţului ca mitocănesc. Să notăm că aici se apropie, ca idee, de poetul francez François Villon, care, cu 5 secole în urmă,scrisese un poem diatribă care, în traducere românească, s-ar numi “Crâşmarii care toarăă apă-n vin”. Uneori, chiar dacă rareori, pentru o clipă, nele spirite se întâlnesc.

De unde numele poreclă “Păstorel”, cu care a rămas cunoscut. Cred că nimeni nu ştie. Dar sufixul numelui ni-l aproppie sufleteşte.

Aşadar nu numai că-I erau cunoscute nemumărate soiuri de vinuri, dar pe marginea unuia nu s-a sfiit să comită un calambur. E vorba de soiul francez Sauterness. Se referea la cei care credau că-l cunosc cu termenul Sot Termes.

Îmi e imposibil să citez prea multe epigrame. Aflat la băi, la Kalsbad (azi Karlovy vary, în Cehia), la tratament (de ce ne-amira?) îscrie tatălui său: Apa asta e sărată / şi de-o bei pe îndelete /  e pericunoasă, tată / face sete

Altă data răspunde unui alt epigramist (nu e singur dacă schimbul de replici e real sau simulat): Ajuns în ultima etapă / amestecaşi vinul cu apă / dar cred că muza ta sughiţă / după o apă mai de… viţă. Rafinamentul catrenului mă face să presupun, cu riscul de-a mă fi înşelat, că acest catren îîaparţine.

Un volum controversat are titlul: “Strofe cu pelin de mai, pentru Iorga Nicolai”. Cotitura extremă, pe ultima turnnată (iIniţial se gândise să scrie “contra” în loc de “pentru” îi e caracteristică. Pe marele savant nuputeai să nu-l apreciezi, dar mânuitorul de floretă îşi arogră dreptul de a-l taxa pentru lipsa de humor. Sigur, Nicolae Iorga e cine e dar nu s-a supărat.

Se spune – şi n-am cum să contrazic ce spune, că, moldovean fiind, îiaprecia pe ruşi, dar nu şi pe sovietici.

Altă legend, poate  adevărată, spune că lăudânduse public că va recunoaşte orice vin (podgorie, soi şi an) care I seoferă, avznd ochii închişi, pe scena Teatrului Naţional ieşean, cineva i-ar fi făcut o farsă, oferindu-I la un moment dat un pahar cu apă. Fără a se tulbura, Pşatorel i-ar fi răspuns: Mă dau bătur, vinul ăsta nu l-am băut niciodată. Prefer să cred că scena ar fi fost reală.

Ajunf la ceea se cunoaşte a fi ultima sa epigramă: “Soldar rus, soldat rus /  te-au ridocat acolo sus / să nu te ardă soarele /  sau fin’că-ţi put picioarele?

A fost maim ult decât se putea accepta. A făcut puşăarie. A supreavieţuit. Revenit în libertate a ţinut săptămânal, în revista Magazin, o creonică a gastronomului. Prelucrate î reţele fanteziste, volumul “Gastronomice”  a fost publicat postum în 1972. Toate reţelele fanteziste (care vor fi fost prelucrate faţă de cele publcată săptămânal) sunt mici pagini de proză. Gen: o cititoare scrie, prin intemediul volumului, alteia. Această opera postumă merită a completa palmaresul omului de spirit.

Scriitorul D.I. Suchianu (nu îi diferenţia pe marele Caragiale (excluzând teatrul acestuia şi referindu-se doar la ceea ace numim “Momente şi schiţe” din opera dramaturfului că, de la berăria pe care Caragiale o ţinea la o periferie a Ploieştiului (cunoaştem de unde aprovine Caragiale, observa tipologii, dar îşi ura (numai aici) persoanele, chiar satirizăndu-le, pe când cu ironia sa blânda, ascuţită dar niciodată violentă, păstorel le iubea.

De fapt, în volumul postum “Hronicul măscăriciului Vălătuc), pe care-l recommend cui l-ar mai găsi, un capitol e intuulat chiar “Momentele pe scenă”. E vorba de recitarea câtorva din cele mai repezentative ale “momentelor” lui Caragiale pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. Restabilins astfel valorile.

Cât despre respecivul volum postum, l-aş recomanda oricui l-ar mai găsi azi. (diţie 1966, la 2 ani după decesul eroului nostru. Din schiţele subţiri, satirice fără a ofensa  (“Alegeri libere”, “O inspecţiune, “S-au supărat profesorii” , dar mai ales savuroasa nuvelă mai amplă, spublicată şi separate, “Inelul Marghiloţeipublicată separat dac mai les nuvela mai amplă “Inelul Marghioliţei”

Ccu acest scurt remember sper să-mi fi făcut, cât de cât, de cât, datoria.

16 marttie 2026.

În fine, volumul citat la îceput “Hronicul Măscăriciului Vălătuc” e tot postum, apărut la doi ani după decesul lui A.O. Teodoreanu (Păstorel).