RELECTURI

O inexplicabilă inerţie şi oboseală mentală mă împiedică, nu mai ştiu de când,

Să citesc o carte necitită. Abia după constientizare efectului, care, cum spueam, e imposibil de datat, oricum în anii senectuţii, mi-am adis aminte de un străvechi aforism al lui Lucian Blaga: Literatura nu se citeşte, se reciteşte. Dar relectura e un gest banal. Restrâns, prin definiţie, la cei care au praxa cititului.

Acum recitesc o carte care mă fermecase la dificila vârstă de 19 ani, în vacanţă de după prima sesiune de examene din primul an de studenţie. Adică 1964/65.  Frumuseţea pietrei nevăzute, de Leonida Neamţu, apărută chiar în 1964, când îmcheiam liceul. Leonida Neamţu e un scriitor minor, în ciuda celor 27 de cărţi publicate. Minor, dar afin. Cu o coardă care a produs rezonanţă în sufetele clor care i-au ciit cărţile. Dar nu de scriitor e vorba aici. Redau doar un singur amănunt. Textul unei telegrame pe care un personaj important i-o adresează celui care narează romanul la persoana întâia. Iată textul: Zeiţa celor patru vânturi te salută, îndrăzneţ navigator. Ea te însoţeşte peste tot, cu veşnica ei nelinişte şi nu-ţi cere credinţă oarbă, ci numai să te gândeşti din când în când la ea şi s-o adori întotdeauna. Să nu-mi spuneţi că nu v-a impresionat textul, că nu vă cred.

Atât despre această carte recitită. Am cumpărat-o de la un anticariat. Ce cărţi ammai recitit în ulltima vreme, cât să nu depăşesc spatiul uzual al blogului? De fapt, cu excepţia acesteia, citesc cărţi in format PDF. Le spuneam alor mei că, dacă, prin absurd, aş mai fi tânăr, i-aş face o bibliotecă electronică. Astdel de cărţi nu ce de mâncare. Am deja mai multe decât aş putea citi, pe laptop, în 2 vieţi de om. Dar cartea, ca obiect cultural, nu va dispărea, deci nici bbliotecile. Cunosc oameni împătimiţi de cărţi. Cele două mari festivaluri bucureştene, Bookfest ultimele zile ale lui mai şi începutul , precum şi lui iunie, anual, precum şi Gaudeamus, simetric iarna. Sunt o dovadă evidentă.

Iar m-am luat cu vorbă, să revenim.

Am recitit, de curând, un mic roman al lui Victor Hugo, mai puţin cunoscut, scris în timpul exilului din insulele normande: Oamenii mării. De zeci de ani nu mai aveam cele două volume, har cerului că totul e pe net. De ce am recitit-o? elementar, dragii mei doctori Watsoni, deoarece mă impresionase în adolescenţă. De altfel relectura are un foarte mare avantaj. Lucian Blaga avea dreptate, deşi poetul filosof nu cred că şi-a pierdut vreea cu reciturea cărţilor. Dar a intuit fenomenul pe care eu îl verific acum, recitind. Recitirea unei cărţi, fie şi după 50 de ani, te face să vezi amănunte pe care nu le sesizaseşi la prima lectură. E şi altul, ca să parafrazăm vechea butadă a lui Grigore Moisil, chiar dacă acesta vorbea de paharul cu vin şi de dreptul la un alt pahar cu vin.

Acuma, însă, cu romanul lui Victor Hugo s-a întâmplat cu totul altceva. Mă impresiase aşa de tare, încât memoria pasivă regăsea fraze întregi. Dar efectul general al relecturii, căci acesta e subiectul articolului, rămâne verificat. Alfel nu m-aşi apucat de scris. Nu dau exemple.

După ce învăsasem singur a citi, pe la 5-6 ani, pe nişte vechi ediţii Topârcenu, culese cu litede destul de mari, prima carte-carte am primit-o în dar de ziua mea, la aniversarea a 7 ani de viaţă. Carte groasă, inaugurasem un mod original de a citi. Câteva zeci de pagini, apoi, în altă zi, alt fragment, unde se deshidea cartea. Astel am acoperit întreg textl prim montaj, deşi noîunea aveam s-o aflu mult ai târziu, citind despre David Wark Grifith, care a incentat montajul cinematorgrafic prin 1915. Devenisem cinefil odată cu aflarea, în anul întâi, că în Bucureşt existau 50 de cinematografe.

Acea primă care era, aţi ghicit, Insula Misterioasă. Jules Verne. Sigur că mă fermecasem, deşi nu întelegeam noţiunile ştiinţifice. Recitind-o, i-am descoperit erorile ştiinţifice. Deşi marele scriitor îmbinase fiţţiunea cu popularizarea ştiinţei, o viată de om, la propunerea editorul Hetzel.

Despre singura eroare majoră, neglijarea principiului conservării (apa ca viito înlocuitor al cărbunelui, nu s-a prea scris. Fenomenul literar Jules Verne n-a preocupat, poate, prea mult, pe fizicieni. Articolul pe care l-am scris, analizând eroarea, l-am publicat în rubrica proprie, Colţul lui Yorick, Din revista bimnestrilă Neuma.

Al treilea şi ultimul exemplu a rolului relecturii a fost un străvechi roman din prima generaţie SciFi sovietică, Steaua KEŢ, autor A.R. Beleaev, roman publicat în 1936. Citisem romanul tipărit într-un grupaj de 2 volume goase, care cuprindeau romane ale autorului Mă fermecaseră toate şi toate sunt larg cunoscute, nu le numesc. Dar acesta fu singurul pe care-l recitii cu abia câteva zile în urmă, ca PDF. Ceea ce-mi plăcuse e o sumă de aberaţii ştiinţifce, fată de care eroarea lui Jules Verne face figură modestă. Nu dau exemple asupra acestor aberaţii. SciFi e una, megaaberaţiile alta. Nu insist asupra teoriei lui Isaac Asimov asupra construcţiei unei scrieri SciFi, pe care a şi aplicat-o, respectând legile naturii. Nu ăsta-i subiectul.

Dacă v-am plictisit, o fac pe spezele mele. Pe lunea viitoare.