A ARS INTENS. DAR NU CA O EFEMERIDĂ

A murit Johan Cruijff. Generaţia marilor fotbalişti ai tinereţii şi maturităţii binecuvântatei mele generaţii se pregăteşte de plecare. Firesc, Gazeta sporturilor acordă evenimentului – şi fotbalistului – un spaţiu pe măsură.

Să începem de la identitate. Presa şi comentatorii particulari îi scriu aprape unanim numele în forma Cruyff. Aşa apare şi în articolul biografic din Wikipedia, redactat în engleză. Deci, cumva adresare internaţională – acum. Dacă ar fi existat această instituţie online cu un secol în urmă, sau chiar mai puţin, ar fi fost redactat în franceză. Bun. Dar articolul omolog din aceeaşi enciclopedie liberă online, redactat în limba lui natală, neerlandeza, îi grafiază corespunzător numele. Formă reprodusă în prima propoziţie a articolului de faţă. Din anumite motive, ca să-l parafrazez pe prietenul meu Forrest Gump, am optat pentru grafia olandeză. Sau neerlandeză. Nu nu numai pe blog. Ci în orice formă scrisă. De altfel chiar articolul în engleză precizează explicit că forma de largă răspândire e una anglicizată.

Dacă ar mai fi trăit 32 de zile ar fi împlinit 69 de ani. Locul naşterii şi al decesului sunt emblematice. Amsterdam şi Barcelona. A început fotbalul la Ajax, de la 10 ani, a (fost) promovat la prima echipă înainte de a împlini 18 ani şi a jucat până la vârsta de 27. În plină glorie, a plecat la Bacelona, unde a mai jucat 5 ani. A plecat în USA, la fel ca destui fotbalişti reprezentativi, cu o pauză de un an la Levante. În ultimii ani ca jucăr s-a reîntors, pentru 2 ani, la Ajax, ultimul an activ jucând pentru rivala Fejenoord din Rotterdam. Unde şi-a încheiat o carieră de 20 de ani. Non multa, sed multum. Cariera de antrenor şi-a început-o imediat după retragerea de pe gazon, revenind la Ajax. După 3 sezoane a plecat la Barcelona, unde şi-a şi terminat-o. După altele 8. Ajax Amsterdam şi Club Futobol Barcelona au fost cele două poluri ale carierei omului de fotbal. Performanţele au rămas, totuşi, inegal distribuite. Cu Ajax a câştigat 3 Cupe ale Campionilor (cum se numea atunci actuala Champions League) consecutive, cupa intercontinentală şi supercupa Europei. După care a plecat imediat la Barcelona. Moment inteligent ales, în plină glorie, cum spuneam. Din păcate a fost liderul naţionalei Olandei anul următor, la turneul final al Campionatului Mondial din Germania, cu care a ajuns în finală. După ce-şi cucerise locul învingând Brazilia, campioană mondială en titre. Ei, bine, acea finală a debutat cu probabil cea mai spectaculoasă fază din istoria fotbalului: având mingea, echipa Olandei a schimbat 14 sau 17 pase, fără ca adversarii să atingă mingea. Apoi Cruijff a preluat-o cam la linia de centru, a păruns în sprint, înşirând jucătorii gazdelor, a pătruns în careu şi, probabil, ar fi marcat, dacă n-ar fost doborât. Penaltiul a fost marcat de Neeskens.

Dar tenacea echipă teutonă a câştigat finala cu 2-1. Când aceeaşi echipă olandeză pierdea, în pelungiri (după o bară a lui Rensenbrink în minutul 90!), finala următorului turneu final, tot în faţă gazdelor, acum argentiniene, Cruijff abandona, de fapt, perioada activă a carierei de jucător, plecând în America.

Înainte de a număra trofeele câştigate, ca jucător, în perioada barceloneză, să revenim, pentru două momente, la vara lui 71. După prima finală a CCE câştigată, spre surprinderea întregii lumi fotbalistice, la Ajax vine antrenor Kovács István. Ştefan Covaci, sau Pişti. După 4 ani la o obscură, atunci, echipă românească, ce aavea să explodeze abia peste un deceniu şi jumătate. 4 ani cu 4 trofee. Locale. Un titlu de campion şi 3 finale de cupă, câştigate în faţa eternei rivale locale. Granzii lui Ajax, obişnuiţi ca antrenorul să stea în tribună, la costum, sunt surprişi să-l vadă pe necunoscutul cu freză elegantă şi ţinută seniorială, pe gazon. Dar acceptă să schimbe pase cu el, la încălzire. Cruijff, armăsar de rasă, îl testează. O pasă mai împuşcată, ca din greşeală. Să simtă esticul ăsta cine-i stăpânul. Impasibil, Pişti amortizează din preluare şi reia cu exteriorul. Mingea ocoleşte jucătorul către care ochii antrenorului priveau şi ajunge la altul. Brazilieneşte. Dar testul nu-i complet. Johan pune la cale o distracţie. Îl momeşte pe coach printr-un ţipţer de la club, care simulează pâra. Pişti deschide uşa barului unde jucătorii, în fum de ţigară, învârteau un pokeraş. Se ridică simulând stinghereala, ca o bandă de liceeni surprinşi de pedagog. Piţi face cu mâna un gest, cere voie la masa de joc, aprinde un Dunhill. În câteva mâini îi curăţă. Comandă un rând pentru toţi. Apoi, surâzâd: băieţi, eu jocul ăsta l-am învăţăt la Monte Carlo. De atunci, Cruijff nu i-a mai ieşit din cuvânt, Pişti l-a lăat să fumeze de faţă cu el. Cailor de rasă nu le pui zăbala. Că, peste zeci de ani, din 80 de ţigări pe zi avea să i se tragă… nici o medalie fără revers.

Relaţia mutuală Cruijff – Kovács a fost una care cumula ceva din relaţia filială, cu ceva din relaţia profesor <-> student strălucit. Deloc o relaţie manager <-> angajat. Un parteneriat reciproc stimulativ. Cruijff a continuat să urce, ca jucător, în cei 2 ani de colaborare cu antrenorul român. Dintre cele 3 finale consecutive câştigate ale CCE, cea mai semificativă a fost a doua. 2-0 cu Inter. Care nu numai era demultişor maşina cinică a lui Hererra, dar ajunsese în finală. Golurile au fost date de Cruijff. La conferinţa de presă, Pişti a găsit un mod insolit de a răsunde întrebării unui jurnalist. Faza e relatată de Ioan Chirilă. A pus succesiv mâna pe capul a doi jurnalişti apropiaţi de el, un italian şi un spaniol. Marele cronicar român a “tradus” în jubilaţie: cum ai putea învinge o echipă care atacă precum Real Madrid şi se apără ca Inter? Se referea, simbolic, la Realul primelor 5 ediţii câştigate consecutiv şi la vârful de competitivitate a Interului lui Hererra. Era, sugestiv, evidenţierea publică a aşa numitului fotbal total, inaugurat de Ajax, preluat de naţionala Olandei şi cumva pierdut pe drum până azi. Dar acest fotbal total, revenit, în fond, la fotbalul legendar primitiv, fără posturi, cu toată lumea în apărare şi atacul în haită, e tocmai brevetul lui Cruijff. Concept născut nu de la debutul în echipă (1964), dezvoltat treptat, vizibil în germene sub disciplina impusă de Rinus Michels şi exprimată plenar sub Ştefan Covaci. Dacă fotbalistul are incontestabilul merit al creaţiei nu doar pe teren, ci mai ales în creierul lui, antrenorul a avut inteligenţa să-i lase frâu liber, intuind valoarea revoluţionară a ideilor jucătorului. Antrenorii de după Pişti au continuat să aplice ideile lui Cruijff fără Cruijff şi Olanda a dominat fotbalul european până către finele deceniului. La concurenţă cu altă maşină de fotbal, cea bavareză. Cei doi ani au reprezentat o simbioză de mare eficienţă.

Această relaţie a avut şi o consistentă componentă personală. În 72 căpitan al echipei era Kaiser, dar liderul a fost de la un moment încoace Cruijff. Greu de stabilit momentul, poate după finala pierdută (69), în faţa lui AC Milan, când fotbalistul era o stea în urcare, dar încă nu liderul. Cititorul a doar sintezei statistice din Wikipedia s-ar putea întreba de ce a plecat în 73 Cruijff nu numai de la Ajax, ci din Olanda. Explicaţia unei schimbări de aer în plină glorie, fără a fi eronată, nu e suficientă. La finele contractului de antrenor al lui Covaci, Cruijff a raliat întreaga echipă unei idei generoase, care a şi materializat simbolic recunoaşterea rolului antrenorului în atingerea vârfului de perfomanţă. Echipa i-a dăruit – informează ediţia dn 26 martie a Gazetei sporturilor – o maşină la despărţire. În primăvara lui 73. Plecarea fotbalistului la Barcelona în aceeaşi toamnă, după 2 jocuri în noul campionat, devine mult mai semnificativă. Sigur că din perspectiva prezentului, pare neînsemnat. Când fotbalişti mediocri dintr-o ţară în regres fotbalistic, cum e România, posedă maşini mai scumpe decât cea primită în dar, cu 44 de ani în urmă, de Pişti.

Vom reveni la unele aspecte tangenţiale mai la vale. Deocamdată să numărăm trofeele câştigate în tricoul Barcelonei. Oarecum surprinzător, sunt numai 2. Titlul naţional în primul sezon şi cupa regelui (denumirea oficială a cupei Spaniei), în ultimul sezon acolo. De finala germană, pierdută în 74, am vorbit. Dar doar acum apare în presa din toată lumea motivul pentru care refuzase să participe la naţională în 78, în Argentina. Fusese victima unei încercări de răpire, cu familia şi era profund traumatizat. De fapt neparticiparea la turneul final argentinian a fost dublată de plecarea în America. Ceea ce echivalase cu recunoaşterea finelui carierei de mare jucător. Har cerului, a urmat, după cântecul de lebădă (destul de… rentabil, altfel) al jucătorului (79 – 84, cu 2 sezoane intercalate iar la Ajax), nu mai puţin onorabila carieră de antrenor. Timp de 11 ani. La acelaşi cluburi unde strălucise ca jucător. 3 ani la Ajax, 8 la Barcelona. La clubul unde se formase a luat, ca antrenor, 2 titluri naţioanle şi odată Cupa UEFA. La Barcelona a luat 4 titluri, o cupă, 3 supercupe, 3 trofee europene şi o finală de Champions League. Parcă laurii ca antrenor fost-au mai deşi decât cei care-l încununaseră ca jucător.

Acuma, de regulă marii jucători sunt rareori mari antrenori. Iar marii antrenori provin, de multe ori, din jucători mediocri. Vezi magul Hererra. Ca performanţă, Cruijff e o excepţie. Nu singura, dar, poate, una din cele mai marcante. Dar performanţa nu e întotdeauna egală cu valoarea, oricât de dificil ar fi de definit aceasta din urmă. Johan Cruijff rămâne mare în istoria fotbalului întâi de toate pentru a-l fi revoluţionat. O telegrafică istorie a marilor schimbări tactice ilustrează o realitate excepţională. Să vedem: în jurul lui 1925 (când se schimba regula ofsaidului) britanicul Herbert Chaman, la Arsenal Londra, retrăgea mijlocaşul central (care mai mult n-are decât are echivalent în modulele tactice actuale) între fundaşi, creind stoperul. De unde a inventat sistemul WM, unul din cele 2 sisteme perfect simterice. În 1958, Vicente Feola, surprindea, cu naţionala Braziliei, lumea, inventând sistemul cu 4 fundaşi. La care, după epoca fundaşului central retras, numit libero, inventat de elveţianul Karl Rappan, dar adus la nivel de virtuozitate de Hererra la Inter, se regăseşte şi azi. Actualele module tactice nu au adus nimic inedit, după relativa epuizare a fotbalului total olandez. Inventat, acesta, de Cruijff. Ei, bine, a fost singura invenţie nu doar tactică, ci conceptuală, de atitudine chiar, din întreaga istorie a fotbalului de la separarea acestuia de rugby, graţie legendarului William Webb Elis, care a fost creaţia unui jucător activ. Depăşind în amploare toate celelalte invenţii. Create, cumva, în laborator, de antrenori. Consider că etalarea acestor amănunte teoretice a fost, dacă nu neapărat necesară, sigur cel puţin utilă, pentru a reliefa, în context, creaţia majoră a evocatului nostru personaj.

Când CF Barcelona s-a confruntat în premieră cu o echipă românească în cupele europene, în toamna lui 71, Pişti Covaci îşi impunea autoritatea la Amsterdam. Atunci Steaua ieşea în primăvară după 1-0 şi 2-1. 6 ani mai târziu, spaniolii (şovinismul catalan era departe de pretenţiile de acum), cu Cruijf şi Neeskens în echipă, îşi lua o revanşă anihilantă, pe seama aceluiaşi adversar românesc: 5-1 pe Nou Camp şi 3-1 pe Ghencea. De la 3-1 în 71 la 2-8 în 77. Dece amintesc? Păi a fost singura dată când l-am văzut pe Cruijff în direct, din tribună. Nu era aceeaşi trăire ca atunci când îl văzusem în 62 pe Di Stefano la televizor, deja legendar atunci, nici cum îl văzusem pe Armando Picchi pe fostul 23 August, în 65. Legenda lui Cruijff avea să crească mult în timp, deşi deja atunci era o ocazie, care se va dovedi unică într-o viaţă de supporter. E adevărat că, în toamna lui 98, tot pe Ghencea, la penultimul meci urmărit din tribună, l-am văzut pe portughezul Luis Figo, dar până la Johan Cruijff e cale lungă. Deloc neinteresant, cel care a dominat lejer acel meci a fost locotenentul lui Cruijff, care nu s-a omorât cu firea. E vorba de Neeskens. Fostul mare fotbalist român (mare la scara locală) Ion Dumitru, AKA Liţă, de departe cel mai bun mijlocaş defensiv de după război, îşi aminteşte: deşi posedam toate tehnicile de deposedare cunoscute la vremea aia, n-am putut să-i iau lui Cruijff nici măcar o singură minge. Dar bifarea stadionului din Drumul Taberei pe itinerariul personal s-a soldat cu alt amănunt, cunoscut de atunci de public. Care amănunt aruncă o lumină interesantă asupra personajului. După meci, Cruijff a întrebat gazdele cine se ocupă de gazon. I l-au adus în faţă pe regretatul Rudi Conrad, fost rugbist, gădinarul de atunci al stadionului. Care nu beneficia nici de instalaţie luminasă de fotosinteză, nici de ţevi subterane de încălzire, dar dragostea şi grija aplicată compensau din plin lipsurile tehnologice. Care nici pe la case mai mari nu se prea pomeneau. Cruijff ia cerut lui Rudi o bucată de gazon. Pentru colecţia personală. Pe care o adunase de pe nu puţine stadioane pe ale căror terenuri se simţise confortabil ca fotbalist. O cărămidă pătrată, de vreo 4 dm pătraţi. A fost, probabil, momentul de glorie odată pe viaţă a grădinarului.

Să revenim o clipă la perioada celor 3 finale europene câştigate consecutive. După una dintre ele, poate că a doua, prima cu Pişti pe bancă, legenda spune că jucătorii lui Ajax, care fuseseră sărbătoriţi ca eroi naţionali la primăria din Amsterdam, ar fi fost invitaţi în audienţă protocolară de regina acelui moment. Parcă Wilhelmina, dar nu bag mâna-n foc. Regina i-ar fi făcut lui Johan conversaţie politicoasă: aud că eşti mai popular în ţară decât mine. Se poate, majestate, ar fi replicat, înfipt, fotbalistul. Dar asta mă costă 80% la impozit. Desigur, prietenul din Nijmegen, om al preciziei, mă va corecta. Probabil în 1972 impozitul maxim în Olanda nu atingea 80%, ca în Suedia. Ceea ce-l determinase pe Bjorn Borg, marele tenisman, să se expatrieze, devenind cetăţean al statului Monaco. Ma se non e vero… iar de-o fi cumva adevărat, cum oricum impozitul olandez pe venit a fost progresiv şi la cât câştiga Cruijff trebuie să fi fost considerabil. Deci, dacă legenda anecdotică ar fi adevărată, nu pare complet exclus ca motivaţia fiscală să se fi adăugat despărţirii de Covaci şi celolalte considerente care îl vor fi făcut să aleagă Barcelona.

Ca să nu plictisesc cu inevitabila abordare laudativă, oricât de acoperită de fapte, e timpul să pun o tuşă de culoare mai închisă, ca un benghi pe frunte. Se spune că, iar Gazeta sporturilor confirmă, că într-un meci între Irlanda de Nord şi Olanda, prin 1976, Gerge Best, altă mare vedetă a acelor ani, l-ar fi ridiculizat pe teren. Cam ieftin, cam de gust discutabil, dar de efect. După ce ar fi driblet 2 adversari ar fi cotit-o spre centru, l-ar fi căutat pe Cruijff, l-ar fi zăpăcit din fentă, strecurându-i mingea printre picioare, apoi ar fi dat-o afară, persiflându-l: eşti cel mai mare numai pentru că eu n-am timp. Iară se non e vero…

Cariera fotbalistică a lui Cruijff s-a încheiat în 1996, ca antrenor. La numai 49 de ani. Dintre care 32 dăruiţi fotbalului. Dacă scădem perioada intermediară, dintre plecarea de la Barcelona ca jucător şi reangajarea, tot ca jucător, la Ajax, rămân doar 29 la nivel de vârf, dintre care 17 ca jucător şi 12 ca antrenor. Nu ştiu dacă e colecţionarul celor mai multe trofee raportate la numărul de ani, articolul de faţă nu pune accent pe statistică. Foloseşte cifrele doar ca să ilustreze. Dar sigur e unul din cei mai eficienţi performeri de gen. Nici asta nu contează, la urma urmei, aşa de mult, dar ceea ce cifrele subliniază e că acest om special a ars intens. Dar nu ca o efemeridă. Ci ca o rachetă de cursă lungă, care şi-a atins ţinta.

O ultimă observaţie. Accentuat subiectivă. Într-unele din imaginile de tinereţe, faciesul lui deloc banal, cu personalitate accentuată, aducea, vag, de departe, cu un congener: fostul meu coleg de facultate, timp de 2 ani, Valentin… cum care Valentin? Câţi Valentini fizicieni s-au implicat în fotbal?