A TREIA, DELOC PATETICĂ

Pe coperta romanului Crime la Elsinore – Editura Neuma, Colecţia Horaţio, 2022 – e notificat: Ediţia a treia, definitivă. În pagina 5 autorul, Horia Gârbea, face 3 precizări. A căror esenţă e afirmarea naturii fictive a personajelor. Aceste elemente determină univoc poziţia cronicarului. El se va raporta exclusiv la această ediţie, definită ca definitivă şi va privi textul – tradus – cu ochiul cititorului potenţial din Auckland. Altfel spus va face abstracţie de orice eventuală ipoteză care a încerca să identifice sursele unor personaje. Dincolo de autoprotecţia autorului prin precizările din pagina 5, abia acest mod de lectură valorifică deplin un text în care autorul se întrece larg pe sine.

Cartuşul de prezentare de pe coperta a patra e nesemnat. Cum H.G. obişnuieşte să gireze, printr-un astfel de cartuş, cele mai multe din cărţile Neuma, singura ipoteză pe care o pot face e că acest cartuş e elaborate chiar de autor. Mesajul subiacent al formei impersonale de etichetare e că H.B. nu are nevoie de un cartuş girant pe o carte care n-a avut nevoie de prefaţă.

Dar aici e loc de o discuţie. Romanul prezintă în mod ofesniv şi caustic lumea teatrului românesc în ultimii ani ai secolului XX. Perfect adevărat. Dar nu e numai atât. Dincolo de o lume de-a dreptul grotescă a teatrului, la care se adaugă unele momente de interfaţă administrativă, Lumea românească a perioadei e sugerată prin extensie. Teatrul unui colt de provincie e şi o metaforă a acestei Românii, cu toatesimptomele ei. Iar cititorul nostrum din Auckland – afară de cazul că-i emigrant român – e dezarmat. România ultimului deceniu al mileniului, oricâte elemente inerent comune are cu ţările din estul European, are cee ace Karl Leonhard numeşte o personalitate accentuate. Prin comportamentul impecabil sesizat de autor al personajelor ei interne tipice. Peruvianului îi e mai greu să-l înţeleagă pe acest român tipic decât, vorba lui Radu Cosaşu, să traducă în spaniolă, curat murdar. Romanul lui H.G. e, dincolo de hazul ucigaş, o sociologie sui generis.

Dar să trecem la cestiune. Ce înseamnă Crime la Elsinore? E găselniţa supremă a eroului central, regizorul, directorul Teatrului Naţional (sic) din Călăraşi, caïdul, maestrul fraieririi Occidentului, Ivan Cosma. O selecţie din toate piesele lui Shakespeare în care personaje ucid personaje. Un montaj, la urma urmei, original. Ingenious chiar. Hazul e că regizorul asumat textier a citit şi nu tocmai piesele bardului. Mai degrabă a valorificat celebrele Povestiri după piesele lui Shakespeare, de Charles şi Mary Lamb.

Ei, bine, ştiind că H.G. face parte din grupul din juul profesorului George Volceanov, înhămat la proiectul unei actuale traduceri integrale a lui Shakespeare, nu pot să nu-mi fac cu ochiul mie însumi. Prima ediţie aa romanului datează din 2006. Nu ştiu când a început să traducă Shakespeare deci nu am o cât de mica bază pentru a presupune o legătură. Dar pentru cititorul pe termen lung şi aproape in extenso al lui H.G. şi cunoscându-i binişor spiritul, nu exclud un abur rarefiat de autoironie secretă.

Compoziţia romanului e dibace. Personajele care participă la comedia proiectului Crime la Elsinore sunt introduce, pe rând, în scenă, prin mici naraţiuni, care afluează în tabloul major. Actorul, singurul beneficiind de nume (caraghios, Iacint Manoil), date personale şi oarecum rol, e fotografiat ironic în rolul colonelului Aureliano Buendia. În restul scenelor, luat de regizorul Ivan Cosma pe post de cutie de rezonanţă, tace plictisit. Când nu mângâie reflex pe colega Paloma, nada aruncată de regizor şi mai caraghiosului profesor cu facies cabalin. Fără să vrea, provoacă scandalul care anulează participarea profesorului ca actor amator la proiect. Ceva mai elaborată, introducerea în scenă a inginerului Camil Deleanu. Remorcat săptămânal de complexata soţie cu pretenţii snob-intelectuale, se defulează cuprietenii la mici agape la fel de periodice, la restaurantul cu nume imposibil, Castravetele de mare. Momit de profesorul cabalin pe căi politice, frecventate din plictis, ajunge vice primar la un sector bucureştean. Unde ajunge sa se ocupe de… teatru.

Ne oprim aici cu partitura microprozelor ce introduce personajele. Cititorul n-are decât să conume romanul. Pentru un scurt excurs al receptării critice a primei sale ediţii. Trecem peste decenta recenzare a criticului profesionist Gabriel Dimiseanu, pentru a ne opri şi se va vedea dece, la surprinzătoarea cronică a Biancăi Burţa-Cernat, în Observatorul cultural. Surprinzătoare, deoarece îi apreciez pe termen lung echilibrul şi sagacitatea critică. Surprinzătoare, căci mă plasează în dilemma. Am citit romanul (ediţia definitive, cum spuneam) cu oarecare dificultate. Dece? Pusee  de râs mă sufocau de cel puţin 3.14 ori per pagină. Văzând că D-na critic amendează romanul spre desfiinţare, m-am întrebat cine era in off-side? Reacţia mea, după multe zeci de ani de lectură, e, oare, primitive, la nivelul personajelor lui H.G., sau D-sa avu un moment de indispoziţie receptive? E adevărat ca se referee la prima ediţie, dar toate citatele sunt prezente şi în ediţia actuală. Ce am de amendat la abordarea D-nei B.-C. e că a redus raportarea la limbaj exclusive la singura dimensiune, să zicem folclorică la nivel de cartier. Ei, bine, romanul lui H.G. nu e (deloc!), Băgău, exerciţiul stylistic rafinat al Ioanei Bradea. Impotrivă, limbajul lui H.G. e de o remarcabilă diversitate. Mânuit cu dexteritatea binecunoscută a multilateralului scriitor. Diversitatea limbajului, beneficiind rezonant de vioiul spirit ludic horiagârbian, face parte din marca identitară a romanului

Se vede cu ochiul liber că D-na B. B-C. nu e străinade bibliografia scriitorului. Cu atât mai surprinzător gestul uşorului strâmbat din nas. Ecco: https://www.observatorcultural.ro/articol/sa-ridem-cu-horia-garbea-2/. Mă rog, de gustibus et de coloribus non disputandum.

Observaţia recurentă a feed-back-ului critic de întâmpinare la acea primă ediţie, că toate personajele romanului sunt negative, are acoperire relativă. Negative e banal, ca termen. Sunt caraghioase, ridicule, li se potriveşte întregul spectru de epitete negative. Unele mai rizibile ca altele. Un eventual clasament al toxicităţii ar putea fi un exerciţiu interesant – pentru citator. Campion necontestat e, evident, eroul centripet, regizorul director al teatrului dunărean. La polul opus, personajul care trezeşte mila, totuşi pitorescul professor cu figura cabalină. Dar aş nuanţa. Introdus în scenă (scena narativă) pentru a completa paleta intrigii (intriga fiind fantastul proiect aşa zis teatral), inginerul Camil Deleanu e singurul personaj relativ normal. Relativ decent chiar. La fel anonimii săi camarazi gastronomici. El joacă, dincolo de rolul catalitic în proiect, şi rolul de reper, de system de referinţă. Faţă de care putem plasa – şi clasa – menajeria. Ul loc oarecum aparte, de un comic de-a dreptul amuzant, e cuplul celor două funcţionare politice. Dodoleaţa consilieră Aluniţa şi prăjina asexuată Ana-de-la-prefectură. Semnificativ, nu fac parte din menajeria teatrului, ci din interfaţa ce extinde, dincolo de teatru, ţinta satirei ludice, la societatea imediat postdecembristă. Un soi de Pat şi Pataşon feminine. Dacă nu chiar un cu Stan şi Ban sui generis.

Proza lui H.G. excelează în exploatarea registrului comic. Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov e o spirituală replică (nu contează ordinea cronologică) la volumul de proză al lui Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, care n-a mai avut loc. Dincolo sau dincoace (în funcţie de numărul ediţiei) se află rafinatul parodic volum de proză Plăcinte cu Ighemonicon. Acest roman îmi pare cel mai consistent, în materie de proză. îl recomnd, chiar după 16 ani. Definitiv.