Andrea H. Hedeş revine, cumva, la preocupări de început: literature pentru copii. Găsim chiar o trimitere la această perioadă. Un personaj din ultimul text e numit, o singură data, Licăr de Stea. Titlul unui prim volum de gen.
Atmosfera volumului de faţă, A fost odată ca niciodată (Neuma, 2021) e intr-o anume măsură contingentă, dacă nu chiar consangvină, cu cea a relativ recentelor volume de proză, romanul sui generis O întâlnire pe strada Hazard (ibidem 2020) dar mai ales cel de proză scurtă Povestiri de pe malul celălalt (ibidem 2019). Prin ce? Prin cromatica fanteziei.
Sigur, textile pentru copii pot fi citite de adulţî. Dar structura textelor e specifică cititorului copil. Ptrin doza de naivitate benignă. De fapt cred că modul ideal de consum e lectura unui adult în beneficiul unui copil care n-a învăţat încă să citească.
Nu e singura şi nu va rămâne singura carte Neuma ilustrată de o colaboratoare deja integrată în echipa editurii, politalentata Miruna Drăghici. AKA Kagemusha Sama. Tablourile sale (ar fi prea puţin spus desene) au idei, dar mai ales au fineţe. Un filigran grafic. În ce măsură sunt integrate organic în lumea textului, las pe cei care beneficiază de un spor de cultură plastic să se pronunţe. Grafica Mirunei Drăghici are personalitate evidentă. Cum textul are, la rândul său, personalitatea lui, una accentuate aş îndrăzni a zice* ilustaţia are abilitatea – şi sensibilitatea – de a o seconda pe aceasta din urmă. Linia desenului e la fel de departe de cea unghiulară a unui Octavian Bour şi de contururile curbe gen Walt Disney. Cu atât mai bine, la urma urmei.
Câte una din poveşti se încheie cu câte un triplu trandafir Neuma (evitând abil monotonia), iar paginile 69/70 oferă o idee original: Paginile cititorului. Desene şi notiţe. O provocare sprinţară. La care de de presupus că destui dintre cititorii copii vor reacţiona, personalizându-şi propriile volume.
Nu voi comenta cuvântul înainte al scriitorului Ovidiu Pecican. Poate că de-ar fi fost scris de Horia Gârbea, corifeul conceptului neumatic s-ar fi riscat oarece monotonie. Preferinţele mele nu contează. Nici în poziţia de Cronicar.
Interesant e că cele 5 poveşti ar putea fi considerate ca degete ale unei mâini. În sencul că prima, Cântecul nemaiauzit, nu doar mai scurtă, joacă cumva rol de uvertură. Pregătind cititorul pentru tema muzicală a ansamblului. Autoarea volumului de poveşti nu doar ştie/presupune că cititorii ei au deja un bagaj de lecture de gen. ci se bazează pe aceasta. Iar invenţiile imagistice chiar surprind. Eroun, o broscuţă care, la maturitate, devine prinţl broaştelor, te-I fi aşteptat să fie consangvin prinţului în piele de porc. Esti plăcut surprins când afli că e însuşi transfigurarea porcului însuşi. Cu hazul broaştei admirate de orice copil.
Fiul negustorului Pistachio ne oferă altă figură inrudită de departe cu personajele de basm nevoite să învingă un soi de bluestem. Ca nou născut, cu o faţă terifiantă din scoarţă de copac, îl face pe tatăl său, negustorul Pistachio, să-şi ia lumea în cap. Iar pe maică-să să-l abandoneze după 3 zile de plâns (nu lipsteşte magia numărului 3). Salvat de slujica miloasă (cum altfel?) şi hrănit cu lapte de pisică**, are aventuri nenumărate, care nu pot lipsi din nici un basm. Devine faimos ca pescar de sirene şi o ia de soţie pe brutăreasa Trandafir. Scoarţa de pe faţa lui e utilizabilă ca… scorţişoară. Cu care prăjiturile ei desfid orice concurenţă.
Ajunşi aici cu lectura nu putem Evita întrebarea: dece pe negustorul ce-I era tata eroului Faţă de copac îl cheamă taman Fistic? Căci nu altceva înseamnă în melodioasa limbă italiană Pistachio. Isr cum fisticul se foloseşte la prăjituri, precum scorţişoara, jocul de cuvinte dovedeşte un humor rafinat.
Fiica regelui hoţilor e o glumă reuşită. Mie unuia mi-a amintit de extraordinarul film georgian Căinţa (tenghiz Abuladze, 1984). Şi de romanul lui Heirich Böll, Partida de billiard de la ora 9 ½. Fiica regelui hoţilor, numită Mână Lungă, refuză să se integreze. Ultimul alineat al textului merită citat in integrum:
Mână Lungă locuieşte acum cu Zâna Caprifoiului în ţara cuiburilor de rândunica. Dar cheiţa de aur a lăsat-o pe aici, pe undeva şi dacă o veţi căuta, bine de tot, cu siguranţă o veţi găsi şi veţi putea deschide cu ea orice inimă împietrită.
Irma cu mâini de aur culege din clişeele basmelor tema dezvăluirii originii nobile a eroului – aici eroina – aparent umilă. Îmbolnăvită de sărăcie, e salvată de cele două fiinţe cu care împarte coliba. O căpriţă şi o pisică. Ajunge ca din trandafiri de hârtie, pe care nu-I mai cumpără nimeni, să fabrice, la curtea regelui care se dovedeşte a-I fi tata, obiecte de artă din chihlimbar. Morala fabulei, cumva comună celor 4-5 poveşti, e că munca te salvează.
În fine, Malika şi aventura cărţilor îşi trage seva din basme clasice: Albă ca zăpada, ori Cei trei ursuleţi. Schema e înnobilată de fantezia şi humorul transpunerii. Fetiţa ce doarme în pătuţurile ursuleţilor e o fetiţă-spiriduş-fetiţă licurici, iar gazdele ei sunt omizi colorate. Humrul debordează când aflăm că melcul îşi poartă biblioteca în casa pe care o are orice melc. Dar mai ales la final, când se vădeşte că editorii n-au talent la scris. O autoironie adorabilă. Căci editoarea tocmai a dovedit că scrie excellent.
Related Articles
No user responded in this post