CATEDRALE EUROPENE

Două articole consecutive referitoare la catedrale? În fond dezastrul de la Notre Dame de Paris s-a întâmplat a fi la începutul săptămânii mari în calendarul catolic. Am reacţionat o săptămână mai târziu. Iar azi e a doua zi de Paşte în cel ortodox. Ar fi nepotrivit să aleg alt subiect. În fond au fost destule zile de luni când s-au repetat cronici de poezie. Le va mai veni rândul, pe noptieră se adună alte volume.

Catedrală e un cuvânt – şi un concept – adus la fuziune acum. Când s-a scris şi despre efectul purificator al focului. M-am gândit să trec în revistă catedralele în care am intrat de-a lungul periplului celor 15 ani de călătorii. Care e posibil, chiar probabil, să se fi încheiat.

2003. Grecia continentală şi Creta. Nu pun la socoteală mânăstirile de la Meteora, sunt altceva. Prima catedrală, pe drumul de întoarcere: Catedrala metropolitană din Tessaloniki. Cu hramul Sfântului Grigore Palama. Ale cărui moaşte le adăposteşte. Dar… n-am văzut-o. Am vizitat în schimb biserica sfântului Dimitrie, izvorâtorul de mir. În al cărei pronaos am dibuit 2 icoane mari ale lui Chiril şi Metodiu. Ghidul a uitat să ne spună că timp de 5 secole, biserica a funcţionat ca moschee. De la cucerirea Salonicului la înfrângerea Imperiului Otoman în primul război balcanic (1912).

În aceeaşi toamnă, nu reuşesc să ajung la somptuoasa catedrală Saint Paul de pe colina londoneză Ludgate, iar Wetminster Abbey e, de fapt, o abaţie. Dar o pecete a capitalei Regatulu Unit. Trec pe lângă morminte ale regilor englezi, dar momentul de vârf e furtul abil calclat al fotografiei  mormântului reverendului profesor Charles Lutwidge Dogdson. Al cărui nume mai cunoscut, Lewis Carrol e inscripţionat pe lespede.

Un an mai târziu, Sagrada Familia era în şantier, iar la catedrala Sfintei Cruci era messa. Am intrat, în ciuda opoziţiei unui cerber cu fason de pirat. Doar un moment. Apoi am admirat goticul spaniol al construcţiei. Se spune că acelaşi stil ar defini catedrala din Sevilla, mai mare însă. Dar care, fiind aşa de aproape de Alcazar, nu reuşesc să plec cu o imagine exterioară impresionantă. Dar urc în turnul Giralda, mândria băştinaşilor. Aproape separat de clădirea catedralei.

Cea mai interesantă construcţie e una hibridă. La Córdoba. Moscheii ridicată pe locul unei biserici vizigote i s-au adăugat treptat travee, pe măsura creşterii populaţiei musulmane a capitalei celui de-al doilea califat, până ce Guadlaquivirul limitează creşterea edificiului. În 3 secole de la recucerirea Córdobei, s-a inserat în mijlocul construcţiei o capelă. Cu intenţia de a reconverti moscheea în catedrală. Carol Quintul a aprobat intervenţia arhitectonică, dar a regretat public, atunc când a vazut-o. Dintr-o moeschee unică aţi reuşut să faceţi o catedrală oarecare. Totuşi hibridarea a vut cel puţn o parte bună: a salvat construcţia de aripa fundamentalistă a Bisericii Catolice, care ar fi încercat să dărâme toate vestigiile musulmane, după alungarea din peninsulă a ultimului rege maur al Granadei (1492). Pentru vizitatorul incult în materie arhitectonică, rezultatul inserţiei a 2 stiluri aşa de diferite rămâne interesant. Senzatia de armonie paradoxală fu accentată de cuvintele papei, care atunci mai avea un an de trăit, scrise cu litere aurite pe o placă de marmură. Fostul cardinal Wojtiła socotea hibridul ca loc de adunare al celor care cred în acelaşi Dumnezeu.

Catedrala din Toledo e şi ea în şantier, dar mânăstirea San juan de los Reyes cucereşte prin eleganţă. Completăm ci Sinagoga del Transito, acum muzeu sefard. La această primă trecere prin Madrid mă mărginisem să notez existenţa catedralei metropolitane închinată Santei Maria la Real de la Almudena. Patroana Madridului. Am parcurs-o de la parter la cel mai inalt nivel accesibil abia în 2008. Privim de la acel balcon în curtea palatului regal. Pe care l-am cotrobăit imediat. Uimit că sfinţirea catedralei era recentă: 1993. Şi efectuată de Ioan Paul II. După ce secole de-a rândul madrilenii îşi doriseră o catedrală. Deşi în ambele vizite am avut program autonom în capitala castiliană, câte 2 zile, abia acum aflu că există şi o catedrală ortodoxă. Unde prima slujbă s-a înfăptuit în 2017. Ultima catedrală spaniolă e cea din Zaragoza, construită pe o veche moschee. Dar întrecută net în farmec de basilica Nuestra Senora del Pilar. Care-l cinsteşte pe Santiago (sfântul Iacob, pe care-l vom reîntâlni peste 4 ani la Compostella), cel care a creştinat Hispania. În urma viziunii Fecioarei pe un stâlp (pilar). Această biserică în biserică e construită în jurul materializări viziunii.

Catedrala da Se, adică episcopală, din Lisabona, are aspect de cetate. Ghidesa pretinde că stilul construcţiei e neoclasic. Turist enervant, completez: cu elemente maure. Căci recunoscusem crenelurile specifice, o piramidă pătrată peste un cub. Care-ţi sar în ochi la castelul arabo-normand din Napoli, dar mai ales la catedrala palermitană. Căreia-i va veni rândul mai la vale. Nu atrage prin ceva deosebit, dar e foarte apropiată de biserica sfântului Antonio de Padova. În criptele căreia s-ar fi născut. Am ajuns aici în 2008, după ce trecusem pe la mânăstirea de lângă Padova care-i adăposteşte moaştele, în 2006. Un alt cerc se închise la Compostella. Ajungând la catedrala sfântului Iacob pe timpul messei, n-am putut intra. Oricum coada la moaştele sfântului  nu ne-am fi putut oferi luxul de a aştepta.

În Salamanca există 2 catedrale. Cea veche şi cea nouă. Apropiate spaţial. Distanţate cu câteva secole bune. Nu le-am putut privi decât din depărtare. Cea veche are, ca şi cea din Compostella, două nave laterale, care-i dau formă de cruce. Deşi acest reportaj jurnalier e circumscris catedralelelor întâlnite pe drumuri europene, un amânunt urban mă obligă să nu-l omit. La trecerea prin Salamanca observam că Plaza Mayor e mai perfectă decât cea madrilenă, înconjurată fiind de clădiri pe toate laturile. Abia 7-8 ani mai târziu situsul jucă un rol esenţial într-un film altfel de acţiune, dar sofisticat: Vantage Point. Tradus ca Fiecare vede altceva. Interesant, filmul e produs în 2008. Cum guvernul provinciei Salamanca (aparţinând, provincia, comunităţii autonome Castilia y Leon) s-a opus închiderii pieţei timp de 3 luni, filmările s-au făcut în Mexic. Imaginile din piaţă sunt filmate din aer. Pentru cinefilul care sunt (am scris despre film în volumul În căutarea poveştii bis, Şcoala Ardeleană, 2016), e cel puţin interesant ca azi să aflu, rememorând trecerea prin Salamanca, că aceasta a fost separată de o minimă distanţă spaţiotemporală de locul cheie al acţiunii filmului.

2005. Circuitul italian. Vatican. San Pietro. Nu e o catedrală, ci una din cele 4 mari bazilici romane. Construcţie initiată de Constantin cel Mare, în anii următori edictului de la Mediolanum. Bazilica a integrat mormântul sfântului Petru. După secole de accidente, papa Iulius al II-lea o dărâmă şi începe construcţia ansamblului actual, care integrează celebra piaţă cu 2 rânduri de coloane, finalizată de Bernini şi sfinţită sub pontificatul papei Urban al VIII-lea în 1626. De contactul intim cu Capela Sixtină nu e cazul să repet aici naraţiunea. Dar, deşi subiectul e legat de catedrale, situsul cel mai important al Bisericii Catolice nu putea fi ignorat.

Catedrala din Palermo are aspect de cetate. Cu funcţie militară transparentă. Exteriorul e arbo-normand, interiorul aduce aminte de biserica sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir din Tessaoniki. Ansamblul are o eleganţă rafinată.

Domul Santa Maria del Fiore din Firenze e catedrala arhidiocezei Romano-Catolice a Toscanei. E cea mai mare biserică din Italia dupa  basilica San Pietro. Am urcat în campanilla lui Giotto, care oferă, la diferite etaje, perspective diferite asupra navei. Căci domul e prezent în neumărate ilustrate şi albume. Ora fiind matinală, n-am avut cum verifica observaţia subtilă a lui Ioan Chirilă, care spunea că spre asfinţit, parfumul cofetăriilor din Piazza del Duomo lasă impresia că domul ar fi de ciocolată.

Basilica San Marco, ce închide spre vest Piaza San Marco, este catedrala patriarhală a Veneţiei. Frontonul ei e cel mai spectacular din toate clădirile care bordează piaţa, iar interiorul e de o bogăţie minunată. În fine, ultima catedrală din acest tur italian, Domul din Milano, era inaccesibil, fiind în şantier. Dar masivitatea lui, faţada singulară, cele 3200 de statui care-l bordează la înălţimea acoperişului, domină spaţiul din jur.

În 2006, itinerariul prin Viena a ocolit catedrala Sfântul Ştefan, simbolul oraşului. Iar catedralei din Műnchen (Frauenkirche, Dom zu Unserer Lieben Frau) i s-a rezervat mult prea puţin timp. Deşi ca sediu al arhiepiscopiei romano-catolice a capitalei Bavariei. În aceeaşi seară trecem Rinul şi ajungem la Strasbourg. Dimineaţa, Catedrala Notre Dame, bijuteria oraşului vechi, atrage atenţia cu faţada vestică în piatră ocru roşiatic, asimetrică, cu o turlă mai înaltă spre nord. Începută în secolul VII, pe locul unui templu roman, finalizată sub Charlemagne, reconstruită de mai multe ori. A fost atinsă de reformă, când a fost folosită de protestanţi, a revenit de secole ariei romano-catolice.

În aceeaşi zi, vedem catedrala încoronării regilor, din Reims. Inaccesibilă la ora trecerii prin capitala şampaniei. Doar 8 dintre regii Franţei n-au fost încoronaţi acolo, iar cea mai celebră încoronare fu cea a lui Chales VII, iniţiată de Jeanne D’Arc (17 iulie 1429). Faţada vestică, cu cele 3 portaluri de intrare şi turnurile pătrate e cea mai asemănătoare cu Notre Dame de Paris din toate cele întâlnite. De care am vorbit, pe larg, în articolul precedent.

Nici o catedrală pe itinerarul, altfel destul de cuprinzător, din Tenerife. Cu atât mai puţin în Gomera, în 2007. De 2008 am povestit. În completare la primul circuit în Spania. Cel din 2004. Iar bisericile creştine întâlnite cu prilejul pelerinajului în Ţara Sfântă rămân în afara subiectului. 2010 şi 2012 au fost un hiatus al circuitelor. Vacanţele aferente fiind consumate ca sejururi.

2011. Turul nordic. Ungaria şi Slovacia au fost ţări de tranzit, iar Polonia de semitranzit. turul a trecut prin 3 oraşe poloneze mari. În Krakowia nu puteam rata catedrala Wawel, a sfinţilor Stanislau, unde sunt mormintele unor regi polonezi. După trecerea pe la muzeul de la Oszwieczym şi apoi (inspirată conjugare) pe la mânăstirea Jasna Góra de  la Czestochowa, scurtul tur varşovian a ocolit doar muzeul fostului palat regal. Nici o catedrală. Poate că două dintre ele ar fi meritat: catedrala armatei poloneze şi cea a sfântului Florian. Cum centrul de greutate al turului prin Stockholm era legat de edificiile premierii Nobel (primăria în prim plan), n-a fost loc pentru nici o catedrală. Oricum lipsite de celebritate.

Deşi catedrala evanghelică-luterană din Uppsala e cea mai mare din Skandinavia, în orele rezervate oraşului nu încăpea decât Universitatea. Oircum mult mai cunoscută în lume. La fel în Oslo, deşi capitala norvegiană are 3 catedrale. E adevărat că primăria şi, ziua următoare, muzeul naval, erau obiective concurenţiale. Nu mai discutăm de Göteborg, văzut în fugă, spre staţia de ferryboat ce te trece braţul de mare între localităţile oarecum gemene Helisingborg şi Helsiongør (cunoscut ca Elsinore). Nici în Copenhaga ghidul local, un medic român, n-avea în program batăr Marmorkirchen, umplând timpul cu povestea statuii micii sirene. Una peste alta, cele 3 capitale skandinave au oferit destule, nu şi clădiri ecleziastice. De altfel nici întregul tur nordic. 

Revin o clipă în 2012, la cele nouă zile dintr-un an – în Olanda. O zi petrecută în Amsterdam, in companie agreabila,  m-a dus departe atât de Rijkmuseum, cât şi de cel de artă modernă. Am trecut doar pe lângă Zuiderkerk şi mi-am luat prânzul frugal pe treptele unei biserici anonime, dar amănuntele astea sunt în afara subiectului. În schimb am cercetat de unul singur cât puteam acoperi din centrul Utrechtului. Aşa am descoperit Domul, simbolul oraşului, vechi de 765 de ani, iniţial catolic, din 1580 catedrală protestantă. Astfel Olanda se revanşează faţă de programul turului nordic din anul precedent.

2013, qlt qn de hiatus. Iar în 2014 – Rhodos. Insula cavalerilor ioanniţi. Din nou zero la subiect, deşi, în general, o vacanţă colorată. Anul următor, primul tur turcesc. Pritre geamii, doar biserica în şantier (rusesc) a sfântului Nicolae. Iarăşi în afara subiectului.

Ultimele 2 tururi. 2016, Ţările Baltice. Itinerarul prin Vilnius ne purtă pe lângă 3 biserici: Petru şi Pavel, sfânta Ana (pe care Napoleon, în 1812, spunea că ar lua-o la Paris şi mai ales a sfitei Teresa de Avila, cu care mi se mai închise un cerc. După întâlnirea pe care o avusesem în 2008 în Galicia spaniolă. Iar catedrala, renovată in 2008, care adăposteşte mormintele lui Vytautas cel Mare şi inima vărului său, regele contemporan al Poloniei, alături de sfântul Casemir, ne-a oferit imaginea superbă de la distanţă. În Riga sunt 3 catedrale. Cea luterană fu prima clădire, pe malul drept al fluviului Daugava, ne întâmpină ca un nobil şambelan al oraşului. Ghidesa locală, fiind mai mândră de cartierul art deco, nu ne mai semnaliză catedrala ortodoxă Buna Vestire, cea mai nouă (1814), nici cea romano-catolică Sfântul Iacob. Aceasta, precum cea luterană, datând din secolul XIII. Situaţie asemănătoare în Tallin. Am văzut, de la distanţă, catedrala ortodxă Alexandr Nevski, construită în secolul XIX sub ţari, dar complet restaurată abia după independenţa Estoniei. Nominal, Estonia e protestantă, cum Lituania e catolică. Ghidesa locală n-a ajuns la catedrala episcopală Toomkirik. Pe acelaşi deal, Toompea, e catedrala Sfânta Maria (evanghelică luterană).

Ultimul tur. Cel elveţian. 2017. Prima biserică, catolică, o găsim în staţiunea Saint Moritz. În ziua a treia din 7. Cât despre catedrale, cu excepţia celei din Basel, singurul oraş important unde n-am ajuns, am trecut pe lângă toate. Fără a intra în vreuna. Nu mai precizez ordinea. Marea catedrală din Zurich Grossműnster), Frauműnster, adică Notre Dame în germana, tot în Zurich, catedrala St. Vincent din Berna, catedrala notre Dame din Laussane, catedrala Saint Pierre din Geneva.

Cititorul se va întreba dece am notificat şi catedrale de care drumurile mele europene nu s-au apropiat. Cred ca altfel darea de seamă ar fi fost incompletă.