CELĂLALT FOCAR

Azi 15 decembrie Mama Geea a terminat de înconjurat de 3 ori pe Tatăl Helios de când sora mea de Steaua lui David, cum se amuza considerându-se, Hana Fratu, născută Luana Zosmer, a plecat puţin într-o nouă misiune. În ziua cu pricina, îngerul meu păzitor aranjă să-mi întâlnesc în direct, în frigul unei gări, sursa unuia din osmoticele mele personaje ubicue, Ariel, duhul meu transparent. În seara aceleiaşi zile îmi întâlnii, telefonic, pe celălalt duh transparent. Ziua fu, astfel, sediul temporal al unei stranii întâlniri asimetrice de gradul 3. Orbita Geei, Terrei, Pământului, n-are importanţă numele, e la fel de eliptică precum a intuit şi verificat magistrul împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, Johannes Kepler pe nume şi cum a statuat sir Isaac Newton şi cum sunt toate orbitele fraţilor şi surorilor planetari, de la Mercur la Pluto, inclusiv nenumăraţii asteroizi, comete et caetera. Una cu excentricitate foarte mică, aproape un cerc, dar tot elipsă. Astrul ce ne dă viaţă fiind plasat, conform legilor, într-unul din focare, habar n-am ce-o fi în celălalt focar. Îmi place să cred că Hana şi-a stabilit pupitrul de comandă acolo. În dificilul reportaj, aici, mai jos, de la un eveniment public la care participam, fie şi ca personaj secundar, trebuia să mă restrâng, să mă focalizez adică, la dimensiunea de scriitoare a acestei femei rarissime. Mi s-ar părea ieftin, însă, să schiţez măcar nexusul nenumăratelor dimensiuni mai mult sau mai puţin conexe, de care am aflat, conversând, de la prima la ultima replică, despre acelaşi subiect, Iisus – omul. Nexus despre care sunt perfect conştient că reprezintă o parte aproape neglijabilă din personalitatea ei derutantă. Ieftin prin utilizarea momentului comemorativ. Va veni odată şi odată timpul să vorbesc, să scriu, scurt, despre Hana. Timp am. Am? s nu provoc soarta… Deşi siguranţa astra afişată insolent e tot derutantă. Ca o fentă din gleznă. Acum mă limitez la două lucruri: primul e că-mi reproşez azi, ca frate de cruce, cum tot Ana (Ana am zis? Hana. Dar poate nici n-am greşit prea mult), că nu mi-am făcut datoria să am grijă, după plecarea ei, de sora ei, care-mi locuieşte în gând (ca să zic aşa), tocmai pentru că nu are nevoie să aibă nimeni grijă de ea. Frate, fie şi de cruce şi soră, fie şi pur şi simplu, ai Hanei, nu sunt neapărat fraţi între ei. Dar, domnilor preşedinţi, nu mă întrebaţi ce-şi sunt, căci nici dacă aş şti nu v-aş spune. Ştiu doar că după plecarea unuia, de când lumea, ceilaţi se strâng la olaltă mai… strâns. Să fie îndepărtarea orbitală, simultan cu o apropiere inefabilă perenă, simptomul permanenţei pregnante a Hanei? Dincolo de definiţia ei a ceea ce e viu, citată în reportajul de mai jos, aici, de la un moment deja trecut.
Al doilea lucru e un exerciţiu, consonant cu momentul comemorativ. Iată, mai jos, o pagină din cea mai stranie carte a unui scriitor mult drag mie, pe care Hana îl gusta. Şi care pagină e o transfigurare a propriului ei scris, dincolo de îngroşata tuşă exterioară. Prin ceva la fel de inefabil:
“Brusc, ca din pământ, apărură cei doi lăncieri războinici, purtând deasupra capului înalte şi ascuţite suliţi. Pielea lor cafenie-roşiatică scânteia toată, cu excepţia braţului drept, presărată cu un praf argintiu. Goale cu desăvârşire, trupurile lor vorbeau singure despre forţă! Erau mărunţi, cam cât Vinoacă. Unul înaintă şi se opri la cinci paşi de musafiri, aşezând lancea în diagonală, aşa cum mânuiau halebarda vechii oşteni din Europa, când voiau să oprească intrarea sub zidurile păzite de ei. În poziţia luată, ca şi în vocea băştinaşului, se puteau bănui mândrie şi vanitate chiar.
-Taki buri!
-Ce vorbeşti?, făcu Salamanca.
-Taki-taki!, strigă lăncierul.
-Aha! Asta schimbă cu totul situaţia, răspunse marinarul.
-Taki buri ooo!
-Formidabil! Şi de ce?
Veni şi celălat războinic.
-Riko lam! Riko paava ajuv! Ooo!
-Eşti şmecher? Crezi că mă las tras pe sfoară?
-Bakari! Ooo! Kookey bha-bha!
-Nu sunt de acord. Peştoaica galbenă era mai frumoasă.
-Fukbom urse taki-taki!
-În nici un caz. Aşa nu facem târgul.
-Taki buri ooo!, strigară amândoi băştinaşii şi, după ce executară în acelaşi ritm câteva mişcări cu lăncile, o luară la goană. Dar nu că s-ar fi speriat.
-Ia ascultă, ce… taki-taki aţi tot parlamentat?, întrebă Vinoacă.
-Vechile tangouri.
-Cum?
-Am înţels un singur cuvânt: “ooo”, lămuri Salamanca.
-Şi înseamnă?
-Moarte.”
Să fie o blasfemie dacă, citând fraza finală din al treilea şi, probabil, ultimul volum, Amintiri din pomul vieţii, din opera postumă semnată FRATU HANA LUANA (cineva trăieşte cât timp altcineva îşi aminteşte de el/ea), o facem în numele adagiului biblic cu moartea pe moarte călcând? Cititorii n-au decât să decidă pe seama lor.

În ultimul moment aflu ca a „plecat puţin” Peter O’Toole. Prietenul din a cărui postare pe Facebook am aflat spune, onest şi decent, că nu ştie ce să spună. E prea trist momentul ca să polemizez, ar fi cumplit de indecent. Dar eu ştiu ce sa spun. Poate, anticipând inconştient momentul, am frunzărit zilele astea un volum al lui Radu Cosaşu, construit pe ideea anticelor sale cronici de 3 secunde. Şcoala mea esenţială de lectură interpretativă a semnificaţiilor cotidianului. Iată ce spun, auzind ştirea asta: Dincolo de banalitatea strict biologic (o viaţă se sfârşeşte când se sfârşeşte, moartea e măsura fiabilităţii maşinii umane), lordul spune astfel, cu voce clară, seniorială, că în lumea asta pestriţă nu mai e loc pentru lorzi. Dumnezeu să ne ierte!