ONCE UPON A TIME

Era iarnă. Mă întorceam acasă, cu trenul, întrt-o minivacanţă autoasumată de Sărbători. Înainte de sesiune. Da, în oraşul Milicăi. Câmpia defila agale, în crepuscului solsţiţial. Am început să mă joc de-a logica cursului la care kiuleam şi la ale cărui seminarii, după ce-I luasem faţa tovarăşuluidanmarţian, fie odihnit, nu mai pontasem neam. Ceea ce nu era un motiv să nu mă joc. Zona crepusculară mi-a pus o întrebare: ce urmează după matematizarea fizicii? Biologia. Mă rog, mişcarea biologic, în limbajul de lemn. Apoi mişcarea social. Apoi mişcarea psihologică. Ce mai, eram tare. Tare prost. Aveam să fiu ironizat, pe rând, zeci de ani mai târziu, întâlnindu-l pe Hari Seldon, personajul lui Asimov, dar mai ales pe Nicu Hondru, primul biolog care făcuse o pregătire postuniversitară în matematică, penrtru a pune bazele teoretice ale ecologiei în românia. De la ecuaţiile lui Vito Volterra la sofisticatele metode de verificare statistică a ipotezelor.

Integrarea mea, precară şi marginală, în comunitatea colegilor frizicieni, îndelunga activitatre ca minoritar-impuritate în masa de ingineri chimişti (dumneata ai devenit un parachimist sui generis, spunea părintele mei spiritual Justin Herşcovici, fie odihnit), mi-au lărgit, gradual, perspective pădurii. Minoritar chiar în cadrul minorităţii fizicienilor dintre inginerii chimişti, care se luptau de-a surda într-o competiţie fără sorţi de izbândă (cu notabilele excepţii schiţate în capitolul de amintiri), m-am detaşat initial din lene, apoi, progresiv, chiar programatic. Sclav cuminte, aveam căile mele de apel inaccesibile tuturor celorlalţi, iarăşi cu notabilele excepţii ale membrilor cenaclului Joc Secund şi ai echipei de… teatru. Când m-am copt pentru pace separată (la exact 4 cicluri de 7 ani, perioadă în care, apud Ion Mânzatu, totţi atomii din organism se primenesc, avui de ales între a-mi schimba meseria înăuntru sau afară, la soare, la ploaie şi zăpadă, la viscol, deci la viaţă. 8 ani în fascinantul, dacă-l iei în serios, domeniu al sănătăţii plantelor, numit aiurea protecţia plantelor, capitol simulan de biologie şi de ştiinţe agricole, îmi oferi şansa de a organiza, prin extinderea conceptelor fizicii, teritoriul cucerit. Încât îmi suprinsei nu puţine edecuri ale meseriei, spunându-le în faţă că domeniul lor nu-I decât un capitol de ecologie aplicată. Destui mă credeau agronom. Avantaj nu eu, avantaj Fizica. Fizica ce mă răsplătea, generous, dumnezeieşte, pentru păcatul de a o fi părăsit. Nu insist să explic de ce lucrătorul în protecţia culturilor e ecolog aplicat, evit să divaghez. O s-o fac la prima întâlnire, cui ar fi curios. Firul roşu al poveştii este, însă, descoperirea unei postaţe de americă: legile fizicii se extind la întreg spaţiul viu. Nu la nivel micro, prin biofrizica şi biochimia celulară şi molecular. Ci prin extensibilitatea, prudentă, în spiritul dacă nu în litera principiilor de continuitate şi de corespondenţă, care asigură tranziţia de la nivelul (de realitate) quantic la cel macroscopic (nu, nu classic, de ce să restrângem?). M-aş descalifica să-mi dovedesc nu numai prostia, ci mai ales ignoranţa absolută, în anul de graţie 2012, când această extensibilitate fu demult fundamentata ştiinţific mai întâi de Ilya Prigogine, prin generalizarea conceptului de forţă, ceea c el-a dus la formularea a ceea ce filosofii (nu se mai poate face filosifie fără un background consistent de fizică fundamentală) numesc Principiul al treilea al termodinamicii.^* apoi de Erwin Schroedinger. (Ce este viaţa? Spirit şi materie). Eu am două avantaje: primo: eliberat de servitutea praxei fizicii, putui observa explicit ceea ce absolut toţi fizicienii folosesc, fără a-şi bate capul: simţul scării. Un fizician nu e capabil doar, cum spune un dicton al confreriei, să ştie ce, cât, când şi cum să aproximeze, mutatis-mutandis să tragă concluzii corecte fizic din date incomplete, ci e capabil şi să construiască un cadru de reprezentare în care să intre toate extremele probabilist-parametrice ale fenomenului. Secundo: ceea ce numesc, doar pe jumătate în glumă, alegaţia de factură murphologică, teorema 3, a lui rim (totul e valorificabil), îmi permitre să-mi valorific şi ignoranţa. Dacă rareori precticienii (nu praxeologii!) se eliberează de efectul cecităţii la nivel de pădure, din cauza atenţiei concentrate excesiv pe copaci, poziţia complementară, a pădurii fără copaci, e mult mai riscantă. Aici intervine, pentru mine, valoarea metaforică a parametrului numit vâscozitate intrinsecă, un caracterizant al soluţiilor diluate de polimeri solubili. Corelat Pearson (ecuaţia Mark-Houwink-Sakurada, calul de bătaie al tehnologiilor polimeriste) cu masa molecurlară, idest lungimea totală a lanţului polymeric, un lanţ Markov până la urmă şi la urmă. Notat cu [ɳ]. Care e o limita la concentraţie polimerică nulă. Idee de tulburătoare extensibilitate. Baza, în fond, a încercării mele de a privi în ansamblu fără să am habar de amănunte. În definitiv celebra densitate de probabilitate a lui dirac, o funcţie cu 2 discontinuităţi de speţa a doua, e o limită sui generis la o concentraţie nulă sui generis. You’ve got the point, don’t you? Treceti praxa la limita nula şi obţineţi un parametru sui generis cu semnificaţie fizică la un nivel mai larg. Toate operatiile trebuie înţelese metaforic.

Aşa am descoperit că principiul impredictibilităţii unui eveniment anume, când colectivul său statistic respect legea scăderii exponenţiale, precum cea a dezintegrării radioactive NU este de natură necesarmente quantică. La nivel macroscopic, ceea ce-l face să funcţioneze e însăşi natura statistică a fenomenului. Întrebaţi medicii. Întrebaţi sociometriştii. Habar n-avem care-i speranţa de viaţă a unui canceros, dar ştim care e rata medie de supravieţuire, corelată cu durata câştigată, a tuturor cancerelor cu acelaşi mecanism. Aleg deliberat un exemplu disconfortabil, pentru a sublinia valabilitatea ideii. Habar n-avem când anume se va petrece exact un cutremur de magnitudinea 7 pe Richter într-un punct seismic îndelung monitorizat, dar ştim media anilor între două astfel de fenomene.

Dar să nu ne pierdem în digresiuni, ideea era dacă şi cum s-ar concepe extensia legilor fizicii la biologie. Ecologia o spune clar, orice ecosistem e descriptibil de către un sistem de ecuaţii integro-diferenţiale de tip Volterra, iar spaţiul condiţiilor iniţiale în care sistemul oscilează pe componente cu cicluri de abundenţă/pauperitate e destul de precis definit. Bun, dar descrirea comportării ecosistemului e cinematică pură, unde-i fizica? Păi e în forţele generalizate ale lui Prigogine. Grupate de bioecologi sub eticheta generică presiuni selective. Şi aici vine victoria fizicii: nu contează dacă mecansimul evoluţiei biologice (nimic alta decât comportarea macroecosistemului viu) se bazează pe darwinistul struggle for life, pe neodarwinism sau, mai nou, pe genialul mecanism simbiotic pentru care Lynn Margulis a luat premiul Nobel. Contează dinamica. Iar aceasta e aceeaşi, dată de modelele matematice bazate pe lupta (mereu lupta) dintre forţele disipative şi cele antientropice (filtre puse în faţa energiei primite de la astrul vieţii de inteligenţa naturii)^** , soluţiile ecuaţiilor fiind invariante la schimbarea de mecanism. Acuma sigur ca există o ecologie concurenţială secundă şi între modele, dar asta depăşeşte mult atât interesul eseului, cât mai ales posibilităţile de abordare a colegului vostru.

Evident, nu orice statistică duce la notiunea, măsurabilă, de timp de înjmătăţire. Ci doar fenomenele de scădere cantitativă exponenţială. Sunt prea incult ca să ştiu dacă diagrama (stelară) Hertzsprung – Russel a fist sau nu supusă unei astfel de analize, dar nu m-ar mira prea tare. Stelele au viaţa lor. Habeant sua fata libelli, sună un proverb latin. Pentru ignorantul ce gândeşte singur (apud Arghezi) e o alăturare fascinantă. Stelele se nasc (prin acumulare gravitaţională de materie difuză, până la amorsarea termică a fuziunii nucleare), trrăiesc (câtă vreme se menţine echilibrul între expansiunea prin emisie de energie şi contracţia gravitaţională, se mai transformă dintr-un tip în altul şi mor, ca găuri negre, efect al copalsului gravitaţional. Dar nu rămân în acest cimitir de materie. În anumite condiţii, când inerţia/energia colapsată depăşeşte un prag, câte o gaură neagră mai explodează, împrăştiind materia. Atomii grei îşi urmează destinul, protonii, marea majoritate, redevin materie primă pentru altă stea. Habar n-am după ce lege variază numărul de găuri negre, Stevie Hawking e expertul, habar n-am cum variază numărul de stele în stare adultă dintr-o galaxie, dar e fascinantă ecologia cosmică ajustată excluderii struggle for life. Atunci ce e extensibil? Fizica sau biologia? Falsă problemă. Ci genul proxim: legile naturii. Alea prin care oceanologul evreu rus din Sankt Petersburg, după ce a elaborat modelul traversării posibile a braţului vestic al Mării Roşii, într-o sinngură noapte de flux pe lună plină, de către 600,000 evrei conduşi de un prinţ egiptean iniţiat, alea prin care matematicianul (putea fi altceva?) spune, concluziv, se exprimă, se manifestă Dumnezeul transcendent în univers. Sau… în universuri. Alea. Şi atunci ce drakku vrea să spună prozxatorul ăsta care face pe deşteptu’, ca ar fi exrensibilitatea legilor fizicii? Elementar, dragii mei doctori watsoni: evadat dintre fizicieni, autoexilat voluntar între umanişti, am testat zeci de ani expresivitatea metaforelor fiziciste care pot clarifica fenomene „civile”: economice, sociologice, psihologice, mediatice, drakku mai ştie care. Nu toate funcţionează, dr eu , incult într-alefizicii, mult mai incult într-ale culturii umaniste, alte mijloaxce de a mă face înţeles nu posed. Aşa că m-am străduit să le funcţionalizez. Merge. Parţial, dar merge. Am avut ocazia să le dovedesc unor biologi si unor agronomi de vârf că pot interoreta mai lesne propriile lor rezultate şi pot intui principiile pe care şi-au structurat pregătirea pe baza a 7% cunoştinţe specifice, cât reamintite, cât achiziţionate, dar 83% pe baza extensibilităţii unor concepte fizice şi a modului fizicist de a gândi. Nu am avut şansa unei activităţi în mediul sociologic, dar pot prezupune cu probabilitate ridicată că ar fi funcţionat similar. Cât despre psihologie, mă enervează, de-a dreptul, mocul cum se predă acum şi cum bat câmpii fără graţie şi pe lângă realitate psihologii de televizor. Poate psihologia învăţătă, în antichitare de mine, o fi caducă, depăşită, obsolete, sigu re ca se preta mai bine modului de gândire fizicist. De istorie nici nu mai avem ce vorbi. Conceptul de inerţie socială, pe baza căruia Isaac Asimov şi-a conceput structura ciclurilor de romane, Saga galactică, nu e matematică. E concept fizicist. Nu pot spune QED, eu sunt dilletante. În sens genuin. Lipsit de orice obligaţii, gândesc exclusiv penrtru propria mea plăcere a curiozităţii.

Eeeei, care-i concluzia, domnilor preşedinţi? Una logică. Deoarece eu nu sunt nici pe departe buricul pământului, tot ce pot gândi eu poate gândi absolut orcine, mai abitir cei mai pregătiţi decât mine. Ce alt argument mai consistent decât că cele sugerate, succint, au o doza greu de neglijat de obiectivitate?  

Nota bene: [1] Apud Prigogine; [2] Apud Dr Duitru Constantin Dulcan;