LA PORŢILE RAIULUI

Poeta Maria Filipoiu, activă în lumea literară (colaborează la 12 reviste literare) a debutat în volum în deplină maturitate. Cu 2 volume în acelaşi an (Şi la aceeaşi editură): Tradiţii creştine şi obiceiuri populare româneşti, şi Expresii populare și trăiri proverbiale. În ciuda titlurilor, care ar trimite la studii etnografic-culturale, e vorba de poezie. Într-o formă arhaizantă, cu parfum folcloric. Celelalte volume au apărut în ultimii 3 ani. Iar cel de care ne ocupăm, La poarta divinităţii (ePublisher, 2017) conservă maniera stilistică. În curs de apariţie, alte două volume cu aceeaşi marcă tematică, dar ieşind din aria versificaţie de reoznanţă populară. Ambele promit a conţine forme tot clasice, dar o zonă pretenţioasă a clasicului: sonete şi rondeluri. De altfel, în volumul recenzat, există două sonete. Nu m-ar mira ca în anii următori poeta să ofere, păstrând tematica, o culegere de hai-ku.
Dece-mi permit această extrapolare ipotetică? Pentru a sugera că alegerea formei pseudopopulare (sic) e conştientă şi asumată. Esenţialul discursului poetic al Mariei Filipoiu e identificarea unei maniere de expresie de profundă originalitate a unui monolog reflexiv. Cu substrat filosofic. E mult spus? Tehnic, poate. Dar într-un sens larg, colocvial, tezaurul gândurilor nu doar acumulate, ci autostructurate coerent, poate păstra termenul definitoriu al acestui substrat.
Dece adaug prefixul pseudo- aprecierii că forma e populară? Poezia din acest volum este un complement definit al poeziei populare. În locul naivităţii – sobrietatea responsabilă, în locul epicii – monologul reflexiv, în locul ludicului (când si unde e) – seriozotatea cu nuanţe vag didactice (epitet totuşi îndrăzneţ, folosit de Horia Gârbea în prefaţă). Dar două entităţi complementare nu presupun doar contraste. Relaţia de complementaritate cere aforţiorii o bază comună. Iar baza comună, în cazul în speţă, e profunzimea. Poezia populară, de sorginte folclorică (nu vom confunda termenii!), a deventit profundă prin distilare sedimentată, poezia Mariei Filipoiu din volumul discutat (şi, într-o anume măsură şi în două dintre celelalte pecare le-am citit) îşi etalează profunzimea tocmai prin decizia, înrudită cu cea a lui Arghezi şi a şcolii de la Târgovişte de a debuta târziu. La un moment anume ales, în carescriitorii erau deja constituiţi. Altfel, nimic comun cu poezia argheziană. Raportarea la divinitate, din poezia Mariei Filipoiu diferă fundamental de zbaterea şi îndoielile poetului credintei şi tăgadei. Pentru poetă, divinitatea e o certitudine apriorică, o stare supremă, un spaţiu eterat, unde elaboratul şi tenacele proces reflexiv ce constituie scheletul ideatic al demersului poetic permite cristalizarea. Semnificativ e că divinitatea nu e un partener de dialog spiritual, diferă de dumnezeire. Dumnezeu este, totuşi, pomenit, în ipostaza clasică, explicitând rostul volumului şi citând, ca piatră fundamentală, dictonul Nihil sine Deo, în versiunea românească.
Volumul este structurat pe 3 capitole inegale. Chiar dacă limbajul şi forma sunt, în bună măsură, omogene, substanţa poetică e concentrată în primul capitol, al cărui titlu încorporează titlul volumului însuşi: Sufletul la poarta divinităţii. Poeta însăşi etalează tematica acestui capitol: socială, spiritual-religioasă, de dragoste şi de dor, închinate Divinităţii, cuvântului şi spiritului creativ (pag. 14).
Poeziile au un aer retro, ceea ce e un risc asumat. Şi expresia curajului. Faţă de poezia autointitulată fracturistă, face figura unei domnişoare de pension care aşteaptă să fie înscrisă pe carnetul de bal al unor tineri cu tricouri inscripţionate şi blugi rupţi, care se rup în figuri de break dance pe o muzică altfel pe alocuri armonică, deşi zgomotoasă. Prezenţa unei astfel de poezii e justificată de legea inerentă şi necesară a echilibrului. O extremă echilibrând altă extremă.
Dar poezia, care precumpăneşte azi proza, oferă spectatorului un spectru foarte larg şi complet. Fiecare gust e servit.
Dacă poezia cu parfum retro a Mariei Filipoiu e o dovadă de curaj, cere, oare, receptarea ei o formă de curaj cititorului oarecare? Cred că da. Un curaj compelmentar cerut de receptarea fracturismului, dar de aceeaşi natură. Cititorul afin largii zone non extreme a spectrului ofertei poetice n-are nevoie de curaj. Acesta e adaptabil nativ.
Orice cronică de poezie e determinată să respecte o cutumă, dacă nu o regulă: afirmaţiile importante trebuie ilustrate cu citarea unor versuri. Voi reduce respectarea acestei cutume/reguli la un minimum minimorum, dintr-un singur motiv. Prefaţa lui Horia Gârbea, ca de obicei lapidară, concentrată şi organizată în logică strânsă, citează 4 strofe plus un distih la un total de mai puţin de 4 pagini.
Reţin, aşadar, doar:
Înmoi ramura copacului
În lacrimi de cerneală
Să ducă în rădăcina lui
O lumină siderală.
(Radăcini de lumină, pag. 61)

Rostul alegerii acestei strofe e dublu. Pe de o parte se detaşează întrucâtva de versificaţia baladescă şi pune în valoare o imagine (lacrimi de cerneală) interesantă. Pe de alta, e unul din rarele cazuri de imperfecţiune a prosodiei, în rest respectată cu consecvenţă. Căci prosodia reprezintă furcile caudine ale versificţiei rimate şi cu atât ai mult în forma cu rezonantă folclorică.
Din acest capitol care e centrul de greutate al volumului, am mi reţinut poezia în acrostih (ce reprodice titlul) Lumina sufletului.
Capitolul II, cu un titlu pretenţios – Făclii de gând pe calea eterntăţii – este generos. Cele 15 poeme sunt in memoriam unui areopag. Vasile Voiculescu (al doilea sonet din volum şi o odă), Nina Cassian, Mircea Albulescu (ca actor şi ca poet), Claudiu Constantin Vulpescu (erou în Afghanistan), atentatele de la Bruxelles, victimele din Paris, victimele din clubul Colectiv. Ultimele poezii evocă memoria bunicilor şi a mamei poetei.
VasileVoiculescu a fost medic. Dincolo de afinitatea pe care poeta o resimte, alegânduşi-l ca model, faptul că ea însăşi e medic va fi jucat un anume rol. De altfel lui îi dedică volumul, iar mottoul e un distih dintr-o poezie de Vasile Voiculescu.
Un loc aparte, demn de subliniat, îl ocupă, în acest capitol poezia Dezrădăcinare de neam, dedicată zilei Limbii Române:
De limba română dezrădăcinaţi,
Prizonier în imperiu nedorit,
Din neam românesc au fost rusificaţi
îSă ducă dorul de graiul moştenit.

În fine, ultimul capitol, al treilea, are un titlu simbolic: Încheiere pentru un nou început. Acesta conţine doar 2 poezii: Mai lasă-mă, moarte (parodie) şi Rugi pentru eternitate (baladă pe ultimul drum). Aceasta din urmă ar fi meritat, poate, în mai mare măsură subtitlul de parodie, deoarece foloseşte cel mai bine din întregul volum forma baladesc-folclorică. A treia şi ultima poezie a acestui foarte scurt capitol, intitulată Mulţumiri, s-ar vrea oarecum o ars poetica a autoarei:
Întru în lăcaş de suflet
s-aprind candelă de cuget;
Cui se adresează, atunci, mulţumirile?
Celor care mi-au citit
Cuvântu-n vers zămislit.
Volumul se încheie cu o fişă signaletică, ce conţine date despre activitatea literară (cum se şi intitulează acest ultim element al cuprinsului): volume, antologii, premii literare.
Volumul e girat de Horia Gârbea, cu un fragment din propria prefaţă, pe coperta a patra. Vom încheia deci recenzia cu finalul sintetic al prefeţei: În încăpătorul Rai pos-post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe, sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei poartă. Maestru al valorificării cuvintelor înzestrate cu încărcătură literară, scriitorul propune o expresivă grilă de lectură a volumului, prin prisma interpretării proprii a titlului acestuia.