UN EXPERIMENT REUŞIT

Citisem cu plăcere cu 6 luni în urmă primul volum al lui Radu Ţuculescu, al remarcabilei sale prime cărţi pentru copii, Ina şi ariciul Pit. Cu subtitlul Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului. Iată că la următorul tzrg de carte bucureştean, Corint junior lansează al doilea volum. Scriitorul pretinde că ar fi ultimul. S-a mai văzut. Prezumptivul şi, de altfel meritatul succes al ansamblului celor 2 volume va exercita o presiune interentă asupra autorului. Păstrând absolut toate proporţiile, aşa au scris Ilf şi Petrov Viţelul de aur, iar Isaac Asimov a reluat Fundaţia după zeci de ani.
Dar există în text un argument forte al încheierii acestui scurt ciclu. Pe care-l vom preciza la momentul cuvenit.
Radu Ţuculescu relata, la ambele lansări, că aventurile insolitului cuplu de personaje au fost povestite iniţial nepotului său. Să-l credem, dar textul e fabricat după standardul uzual al literaturii pentru copii. Unul calitativ. Mi se va scuza banalitatea că literatura bună pentru copii e simultan pentru copii şi pentru adulţi. Evident, experienţa poveştilor pentru nepot – remarcabile în sine -, a fost procesată literar. Iar pentru scriitorul care excelează în proză, de la roman la blitz-texte (publicate săptămânal, acestea din urmă, pe Literomania) şi în dramaturgie, debutul în gen a fost unul cel puţin reuşit.
Universul poveştilor e original. Fetita Ina, presupusă a parcurge ultimii ani ai copilăriei, în drum spre preadolescenţă, aşa cum rezultă din text, are un prieten. Pe ariciul Pit. O subspecie relativ rară de arici. Arici alb. Care mişună, în realitate, în casa nepotului scriitorului. Insolita prezenţă animalieră e foarte probabil să fi stat la baza poveştilor inventate de bunicul nepotului. Scriitorul.
Până aici nimic ieşit din comun. Dar cloul poveştii înşirate pe 2 volume abia vine. Ina şi ariciul Pit pătrund, unde credeţi, în… aparatul de fotografiat al bunicului. Bunicul rămas în amintirea fetiţei şi privit cu drag. Dece indrăzneşte Ina să pătrundă în acest spaţiu miraculos? Îi e dor de poveştile pe care i le spunea bunicul. Cititorii copii aproape trec peste insolita invenţie narativă. Rostul rim al căreia e să-i antreneze în lectură. O parte, poate cea mai mare, din cititorii adulţi, selectaţi cu precădere din părinţii copiilor adresanţi, se mărginesc să surâdă. Luînd invenţia a o simplă năstruşnicie. O găselniţă atractivă. Câte unul dintre aceştia, mai ales care le spune el însuşi poveşti inventate propriilor copii, merge un pas mai departe. Vede în atractiva găselniţă o metaforă – originală – a însăşi Ţării poveştilor. Spaţiu comun destulor poveşti.
Dar dece insistăm atâta pe marginea unui amănunt narativ aproape ignorat în lectura flamboyantă? N-ar avea sens decât dacă avem în tolbă o interpretare de… cititor de meserie (sic). Aluzia la titlul unei culegeri de rapoarte de lectură am dreptul s-o fac. Ei, bine, da. Am. Spaţiul autodilatant (ca-n orice poveste serioasă) al aparatului de fotografiat al bunicului, fără a-şi pierde funcţiile deja identificate, capătă o dimensiune dincolo de universul cititorilor copii. Şi chiar a celor mai mulţi dintre cititorii părinţi. Drumul prin aparatul de fotografiat al bunicului, drumul parcurs da capo al fine de personajele numite în titlu, capătă un discret aer iniţiatic. Cu un indicibil parfum ludic.
Am asistat la ambele lansări specializată pentru copii, editura a inserat de fiecare dată câte un moment teatral. Acum, la Bookfest, spectacolul a sugerat o oarecare înrudire a personajului Ina c nemuritoarea Alice. Conştient de unicitatea personajului ciudatului matematician Lewis Caroll, Radu Ţuculescu a dovedit abilitatea de a-şi construi propriul personaj la marginea unor refeirir evanescente. Cu dozaj farmaceutic. O picătură mai aproape de Alice ar fi ratat povestea. Totuşi, el a mizat, corect, pe precunoaşterea de către micii cititori a poveştii Alisei (sau pe postcunoaşterea acesteia), sugerând, cu fineţe, că, păstrând proporţiile, Ina e, ca personaj, congeneră cu Alice.
Deloc surprinzătr pentru un scriitor cu experienţa lui Radu Ţuculescu (debut cu volum în februarie 1978), el a prins din zbor specificul perceptiv al copiilor. Consumatori de poveşti, aceştia au o optică variabilă, pe alocuri hiperbolizantă. În plus, acceptă automat, intuitiv, toate convenţiile imaginabile. Pe fondul convenţiei fundamentale, a fantastului. Personajele uzuale în literatura pentru copii trebuie să fie un amestec savant de fantast cu familiar. Iar cele pe care Ina şi ariciul Pit le întâlnesc în călătoria lor, de-a lungul ambelor volume, sunt remarcabil dozate. Cum povestind oral, toată această tehnologie se aplică instinctiv, în timp real şi nu depinde, de fapt, de condiţia scriitorului (istoriceşte copiii consumau poveşti spuse de mame şi bunici, pe toate nivelele sociale) croiala personajelor acestor două volume presupune ceea ce observasem ab initio: o postproducţie profesionistă, dacă termenul cinematografic e acceptabil. Exemplul cel mai la îndemână e hipocampul (numit cu numele său popular, căluţ de mare, accesibil copiilor) pe care Ina îl călăreşte, iar ariciul Pit se agaţă de el. detaliu uzual, chiar tipic, pentru poveşti adresate copiilor. Astfel ei află, sau li se aminteşte ce aflaseră deja, de gingaşul animăluţ. Mai târziu, când va afla că acesta nu circulă decât alături de perechea lu şi că în general e micuţ ca o bijuterie vie, nu va reproşa poveştilor pentru imaginea hperbolizantă, ci le va mulţumi pentru lărgirea orizontului său. Desigur, nu uităm că hipocampul ce-i transportă pe eroi se mărise pentru a-şi exercita rolul. O mică minune, aproape neobservată, dar cu rol scris adânc: căci trimite la calul năzdrăvan al eroului de basm. Fie acesta Făt Frumos, Harap Alb, Greuceanu, ori Florea Înflorit. Trăsătură inspirată de unire între lumea basmelor şi cea a poveştilor contemporane pentru copii. Nepoţi şi strănepoţi ai foştilor copii fermecaţi de poveştile de altă dată cu eroii pomeniţi mai sus. Poveşti numite basme.
Personajul negativ, inerent basmelor, deci inerent nepoatelor basmelor, care sunt poveştile pentru copii, se numeşte aici Asfodela. Nu insistăm asupra aspectului acesteia, corespunzător rolului. Ci remarcăm găselniţa numelui. Asfodelele sunt plante înrudite cu crinul, dar mai puţin familiare decât acesta. sonoritatea uşurel misterioasă trezeşte curiozitatea cititorului.
Personajele, bine diferenţiate (să nu uităm că autorul e romancier, între altele), vorbesc natural. Tonul lor e la locul lui atât în versiunea orală, presupusă a sta la baza textului elaborat, cât şi în acesta din urmă. Povestind copiilor foloseşti, din când în când, şi cuvinte pe care ei nu le cunosc, sau le cunosc aproximativ. Interesant e un amănunt. Ariciul Pit, întâlnind un păianjen, precizează că el e insectivor, dar mănâncă şi păianjeni. Ba chiar repetă fraza. Desigur, publicul ţintă al poveştii nu ştie că păianjenii nu sunt insecte. Dar o noţiune taxonomică nu strică. Unii copii ştiu mai multe decât alţii. Iar scriitorul bine adaptat, vorbeşte acestora. Ceilalţi vor afla şi vor ţine minte sau nu.
Limbajul personajelor, mai ales al eroilor, e doar una din laturile conturării lor. Ariciul alb, de un pitoresc amuzant prin casă, e construit mucalit şi oarecum cârcotaş, dar cu haz. De Ina şi legăturile ei, relative, cu Alice, am vorbit. Felul e de a vorbi e potrivit condiţiei. Înzestrarea cu mai mult humor decât cel al unei fetiţe cumsecade ar fi stricat povestea. Doza de exresii din limbajul „oamenilor mari” e pe de o parte firească, oricum copiii din a treia generaţie postbelică, născuţi şi crescuţi cu internet, sunt mai emancipaţi decât cei din generaţiile anterioare. Dar mai semnifică şi sugestia discretă a prezenţei difuze a naratorului în culisele poveştii.
Prin poveste circulă două elemente al căror cuplaj scapă primelor vederi. Am spus elemente, din prudenţă. Daca balonul călăuzitor, numit inteligent sunetul, e aproape un personaj, Luna neagră, unealta preferată a vrăjitoarei Asfodela, are un statut ambiguu, între personaj şi element de decor. Admit, a le socoti elemente conjugate, în cuplaj, ţine de propria subiectivitate de cititor. Sunetul călăuzitor trimite vag la… steaua Magilor. Poate autorul ici nu s-o fi gândit în sensul ăsta. Iar dintre cititorii copii, un procent probabil mic, consumatori de poveşti biblice, pot face asociaţia. Dar, dacă cumva asciaţia cu pricina o fi întâmplătoare (iar ca vechi cititor al lui Radu Ţuculescu îmi place să cred că totuşi nu), numele Luna neagră e mai mult decât improbabil să nu fie inspirat din cel al obiectului astrologic imaterial, asociat planetelor. Sigur, numele e perfect justificat de context. Dar, atenţie! Citiorul copil e încă mai atent decât cel adult. El poseda instinctiv logica. Admite, tot instinctiv, covenţia fantast(ic)ului, dar te trage de mânecă la orice inadvertenţă logică. Ori cerul e mohorât şi întnecat în jurul Asfodelei. Cum pot personajele călătoare observa o lună neagră, invesrul, adică, al unei surse de lumină? Elementul e, deci, un artefact. De altfel ilustratoarea îl ignoră cu bună intuiţie.
Spuneam că găsim chiar în text argumentul forte al sincerităţii autorului când declara, la lansări, că povestea insolitului cuplu de personaje nu va mai continua. Cititorul experimentat simte, odată cu apariţia altui personaj care devine, treptat, de prim plan, că periplul prin aparatul de fotografiat al bunicului are o ţintă nebănuită. Dar una logică. Astfel întreaga poveste se închide într-un cerc perfect.
Acest personaj, ce pare, la prima apariţie, minor faţă de dragonul Drago, păianjenul Taranti (de la tarantula!), nu mai vorbim de căluţul de mare. E căţeluşa Didi. Care-i va conduce pe cei doi călători până la… întâlnirea finală cu… bunicul. Sfârşitul poveştii.
O carte cu poveşti pentru copii nu există fără o ilustraţie. Autoarea acesteia, Ana Alfianu, îşi acordă fericit produsul grafic textului. Desenul e aerisit, personajele sunt recognoscibile. Simpatice chiar. Dublând sentimentele cititorului pentru ele. Iar ce mai simpatic personaj, simultan cel mai fidel scurtei descrieiri textuale e căţeluşa Didi. Ceea ce dovedeşte o lecrură simultan aplicată şi sensibilă a textului pe care-l acea de ilustrat.
Una peste alta, experimentul scriitoricesc este (încă) o reuşită a lui Radu Ţuculescu.

Tribuna, 382, 1-15 augst, pg 10