DE LA PARC LA PORC ŞI ÎNAPOI

Profesorul hunedorean Mihai Petre a lansat, în noiembrie 2019, romanul Birtul parcului. Doctor în filologie din 1983 şi dascăl de limba şi lieratura română, a publicat o serie de lucrări de specialitate. Din 2016 dă publicităţii câte un roman în fiecare an: Cretă color, 2016, Corvin Caffe –  un psedudoroman cu un oltean, 2017 şi Tăieri în alb, 2018. Primul şi al treilea pe baza experenţei didactice.

Eroul romanului prezent, Dumitru Popa, este oltean. Şi prima parte a acţiunii romanului redă nuanţat atmosfera satelor olteneşti. Cu un realism şi o minuţie profesioniste. Graiul oltenesc e nu numai reprodus cu autenticitate, ci şi particularităţile numelor proprii. Ioanei, soacrea lui Mitrel, cel de peste Olt, i se spune în sat Noane. Părinţii lui Mitrel îi spun suroriii acestuia Ghiţa. Care Ghiţa i se adresează viitoarei cumnate, Măria, cu regionalismul rar dodă. Cu prilejul unei vizite de peţit între două familii, aflate pe maluri diferite ale Oltului şi nu tocmai sărăntoace, câteva bune pagini sunt dedicate amintirilor din război, pe ambele fronturi, ale băietilor celor două familii. Pagini mai impresionante decât cele din Delirul monşerului Preda, fie acesta odihnit. Ne întâlnim cu prima măsură a talentului scriitoricesc al profesorului hunedorean.

Noua familie a urmărită în peregrinările fireşti. Mitrel, ca plutonier major, genist, îşi face meseria în lucrări civile. Necazurile (auctor dixit, abandnând firesc tonul neutral) încep cu interogatoriile, la înceut blânde, ale unui locotenent de Contrainformaţii. Care-l tentează cu trimiterea la şcoala de ofitl tentează cu trimiterea la şcoala de ofiţeri, timp de 3 luni. Dacă se înscrie în partidul Comunist. Era vremea aşa zişilor ofiţeri pe puncte. Numărul celor care cunosc jargonul vremii din experienţă directă e pe cale de dispariţie. Că autorul îl foloseşte implicit nu-i de mirare, fresca sa socială o cere. Iar cronicarul  ţinut să sublinieze. Să expliciteze. Eroul, acum numit oficial Dumitru Popa, e reformat din armată. E vorba de epurarea din 48. Necazurile se mută în sat. Unde tânăra familie se retrage. Astfel e implicată şi prigoana la care sunt supuşi ţăranii mijlocaşi de către noul regim.

Fostul plutonier major de geniu Dumitru Popa ajunge primar satul natal şi construieşte un pod de beton peste râul local şi un nou local pentru primărie. Moment în care atorul devine narator direct, făcând referire la o monigrafie fantezistă editată în 2014, cu ocazia comemorării a 500 de ani de la atestarea documentară a satului. Informaţia despre erou fiind pusă pe seama amintirilor orale ale primarului actual. Pecetea autenticitaţii e dată de documente de arhivă, cercetate de autor.

Inevitabilele încurcături sentimentale aduc familia în criză. Primarul e înlocuit din funcţie şi făcut vânzător la cooperativa din sat. Măria, cu copil mic, se întreabă dacă să se despartă sau nu. suratele o sfătuiesc s-o facă. Numai Noane dă glas codului moral ancestral: ce-a legat Dumnezeu, omul n-are voie să dezlege.  Dar omul, pentru care Măria mulţumise lui Dumnezeu, ieşind de la altar, nu mai era acelaşi.

Chiar postul de vânzător trebuia oferit unu membru de partid. Şi ce era cel mai la îndemână mijloc de a-l înlocui pe fostul primar? Un control de gestiune care sa-l scoată neapărat delapidator. L-ar fi terminat. A cerut, un subofiţer de geniu epurat din fosta armată regală nnu era analfabet. După încă un control făcut de contabili din alt judeţ e scos cu un minus minor. Organele de anchetă cer un supracontrol. Intimidează contabilii şi pretinsele pagube pot fi acoperite. Dar familia, oricum oropsită de aventura bărbatului, intră în sărăcie.

Viaţa satului se derulează pe coordonatele cunoscute. Şurubul se strânge pe nesimţite, lumea se întoarce cu dosu-n sus. Scăpat de o capcană pregătită de noii stăpâni, eroul se aruncă în a doua mare etapă a vieţii lui. Ajunge, întâmplător, la Hunedoara. Unde are noric de un inginer cu războiul făcut pe ambele fronturi. Pe care-l ajută la proiectare. Era, totuşi, în punctele esenţiale, nevoie şi de specialişti. Prilej pentru autor să descrie viaţa de şantier. Cu mai puţin fior plastic decât cea a satului. Care-i pare mai familiară. Cu o nuanţă de ton de proces verbal. Dar autentică, şi asta.

Astfel luăm cunoştinţă cu ziarul local, dar mai ales cu Birtul porcului, cârciuma de succes, numită aşa fiind apropiată de târgul de animale unde se zicea că se va construi un parc. Cronicarul recunoaşte, din juneţea petrecută nu departe de Hunedoara, un nume care scrie la ziar. Nicuţă Tănase. Ceea ce accentuează parfumul presei de atunci…

Sigur că necazurile nu-l pot ocoli. E implicat într-o cercetare stupidă a Securităţii. Obsedată de duşmani ai poporului. Mai ales de legionari. Locotenentul de Securitate care conducea cercetarea, care aparent îl urmărea pe inginerul ce-i fusese şef în prima fază a proiectării ariei combinatului care va fi siderurgic, e recunoscut e Mitrel de la primul contact. Le ţinuse muncitorilor o, să-i zicem conferinţă. Despre sionism. Cuvânt pe care cu toţii îl auzeau prima dată. Desigur, şi Mitrel. Dar nu i-o va spune. Nu i-o va spune acum. Peste ani, îl întâlneşte întâmplător, într-un tren. Ajunsese maior de Securitate. Pensionat. Cu întreaga familie, urma să facă Allyah. Dar poate că nici autorul nu cunoaşte cuvântul. Pleca, adică, în… Israel. Şi nu-l chema Botezan, ci Friedman. Se recunosc reciproc. Abia acum fu momentul ca Mitrel să-i amintească de primul lor contact. Când cu sionismul. Prilej de ironică simulare a naivităţii.

Acuma sigur că dacă identitatea fostului locotenent de Securitate ar fi fost dezvăluită abia în finalul romanului, ar fi fost banal. Dezvăluirea are loc la timp. Ca tu, cititorule, să urmăreşti colaborarea forţată în cercetarea arhivistică stupidă (pentru care locotenentul primea salariu) fiind informat. O găselniţă narativă de efect.

Capitolul, totuşi uşor forţat, al silabisirii (greu de folosit alt cuvânt mai sugestiv) arhivei din câteva lăzi confiscate de Securitate, e un bun prile pentru autor de a oferi cititorului rezultatul propriilor cercetări arhivtisice ale autorului. Oportunitatea literară a acestei inserţii destul de lungi e totuşi discutabilă în plan literar. Notele de subsol presărate de-a lungul celor 200 de pagini sunt şi ele rezultatul acestor cercetări personale. Nu e problema cronicarului să aprecieze dacă valorificarea literară a cercetărilor profesorului Mihai Petre e cea mai fericită sau nu. Ca cititor, am, totuşi, unele rezerve. Dinamica narativă se cam rupe de-a lungul celor câteva zeci de pagini de documente de arhivă. Pe care, în context, eroul le răsfoieşte în luna de sistematizare a dosarelor pe care i se ceruse să la organizeze. Sigur că textul arhivistic în sine da o imagine preţioasă a vieţii hunedorene în epocă. Dar cumva în defavoarea rotunjimii literare.

De altfel chiar capitolele din viaţa rurală a perosnajelor au lungimi.  Conversaţia celor 2 viitori cumnaţi, care-şi povestesc experienţele de război este, cum spuneam, o asemenea lungime. Menţin senzaţia că paginile impresionează mai mult decât cele similare din Delirul lui Marin Preda, dar sper că viitorul roman va fi mai coerent dpdv literar. Acesta se ciţeşte totuşi pe nerăsuflate. Chiar paginile de arhivă curg firesc.

Tema romanului are 3 planuri. Oferă cu acuitate, acurateţe şi har un tablou al epocii instalării regimului comunist într-o vreme când majoritatea publicului e lipsită de destule mărturii literare. Valorifică o cercetare documentară a zonei hunedorene, făcută cu acribie. Şi conturează un destin semnificant.