DESPRE O LANSARE ŞI DESPRE CARTEA LANSATĂ

Cinemateca Română a găzduit vineri 15 februarie un eveniment deja specific. Proiecţia unul film românesc am putea zice de colecţie – Ilustrate cu flori de câmp, sc. r. Andrei Blaier, 1975 – precedată de lansarea unei cărţi din zona autoreflexivităţii cinemaului românesc: Amintiri din epoca ecranului de argint, coautori Ioan Pavel Azap, Doru Pop, Editura UCIN, 2019. Un eveniment intern al lumii de profil, deci. Sala Cinematecii a fost plină aproape exclusiv cu cineaşti. Majoritatea critici. Chiar dacă aş pretinde că i-am identificat pe toţi, aş strica iremediabil textul compozit – cât reportaj, cât cronichetă de carte – dacă aş cita ma mult de 2-3.

Mihai Fulger, directorul Cinematecii Eforie, gazdă discretă, ca de obicei, a jucat, firesc, rolul comperului evenimentului. Primul vorbitor, pitorescul critic şi profesor Laurenţiu Damian, preşedintele UCIN. Pentru spectatorul care eram, cinefil şi cronicar, am notat un amănunt inedit: cu prilejul unei vizite la cineaştii georgieni (pe care criticul continuă să-i numească gruzini), în anii 80, fusese uimit de condiţia stranie a acestor creatori. Bine salarizaţi şi aproape deloc difuzaţi. Cu acea ocazie avusese prilejul de a discuta cu Tenghiz Abuladze. Acuma istoria scoaterii de sub obroc a capodoperei sale,  Căinţa, pe linia Şevarnadze – Gorbaciov, ştiam. Dece am insistat pe acest amănunt, la urma urmei, punctual? Deoarece nu e lipsit de rezonanţă comparativă cu tema cărţii lansate.

Criticul Dana Duma, director al revistei trimestriale Film, editată de UCIN şi al revistei CloseUP, editată de UNATC, a ţinut o alocuţiune scurtă, apoi criticul Ioan Pavel Azap şi-a prezentat telegrafic cartea. Cum spuneam că nu voi cita decât câteva prezenţe de gen, am notat cu plăcere figura criticului Titus Vâjeu.

Şi acum despre carte. Laurenţiu Damian i-a explicat titlul. Sintagma ecranul de argint are mai multe trimiteri. N-o să le înşir. Negativul clasic, foto şi film, acum depăşit, funcţiona pe bază de o sare de argint. De regulă nitrat (azotat). Substanţa fotosensibilă. Metalul era redus sub influenţa luminii, iar forma coloidală fiind neagră, densitatea opacităţii măsura exact intensitatea luminii. Cu atât mai mult cu cât trimiterile sintagmei sunt multiple, titlul e inspirat. Pe pagina tehnică scrie: Carte editată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei.

Contribuţia conferenţiarului Doru Aurel Pop constă într-un amplu studiu introductiv (puţin peste 100 de pagini), intitulat Mecanismele socialismului de stat şi efectele cinemarxismului asupra filmului românesc. De fapt un eseu aprofundat, cu format compatibil cu un curs universitar. Oportun în sine, dar mai ales cu rolul de a plasa conţinutul de facto al cărţii, o anchetă minuţioasă înmediul criticilor de film (printre care s-au infiltrat şi câţiva scriitori, probabil cu rol de outsideri marcatori de graniţe) într-un context cât mai amănunţit de epocă. Şi, desigur, de temă. Dublul rol al acestui elaborat text îl face nu doar lizibil, ci de-a dreptul interesant, pentru specialişti, pentru cei pe care i-am numit outsideri de graniţă şi pentru poporul cinefil. O analiză pe text ar fi inoportună într-o cronichetă de carte. Ca să nu mai vorbim că ar trebui să învingem tentaţia unor mici polemici punctuale. În locul oricăror considerente de lectură, merită citate câteva titluri de capitole ale studiului. Dece? Păi pentru humorul lor. Care colorează un text cu nuanţă academică, fără a luneca deloc în plictis: Mai bine marxism decât comunism, mi bine socialism decât stalinism – o perifrază transparentă a celebrului cântec al regretatului Cristi Paţurcă. Adio Stalin, trăiască socialismul cu faţă amuzantă! Şi în westernul din Est oamneii se împuşcă, nu-i aşa?! – altă perifrază la fel de transparentă. Şi, în fine, cumva în chip de concluzie, Filme anti-comuniste în comunism?

Cartea propriuzisă e, cum spuneam, o anchetă. 14 întrebări la care au participat, dincolo de autor, 37 repondenţi. 38 cu autorul. 23 critici de film, dintre care 3 şi scriitori (inclusiv autorul), iar unul şi artisţăranului Românt plastic, 11 scriitori, 3 critici literari. Plus un teolog şi etnolog. Fost director la Muzeul  Ţşranului Român. Între culegerea datelor şi apariţia cărţii, un critic de film din vechea generaţie a plecat puţin.

Autorul şi-a publicat o selecţie de răspunsuri în revista la care e redactor. Am avut unele rezerve faţă de formularea întrebărilor. Unele, dacă nu tocmai redundante, cu diferenţe de nuanţă carre ar fi putut da o impresie de şcolăresc. De altfel numărul răspunsurilor de genul am mai răspuns la întrebarea asta nu e tocmai neglijabil. Dar am înţeles rostul formulării, iar acum, la relectură, impresia s-a confirmat. Începând etalarea răspunsurilor cu sine însuşi, autorul a dezvoltat nuanţele, răspunsurile sale fiind perfect adaptate respectivelor întrebări. Astel autorul însuşi acoperă în cea mai completă – şi nuanţată – măsură tematica anchetei.

Selectarea repondenţilor a aparţinut, prin definiţie, autorului. Acesta a acoprit o arie cât mai largă din cât mai multe puncte de vedere. De altfel, Alexandru Jurcan, notificat ca scriitor, deţine rubrica de cinema la cel puţin o revistă culturală. Unde contribuie şi la ea de teatru. Iar la Cristian Tudor Popescu, mai întâi scriitor SciFi şi traducător – din polonă -, apoi, din 90, jurnalist, pasiunea pentru cinema s-a dezvoltat până la nivelul doctoratului. Tematica anchetei nu presupune neapărat ca scriitorul repondent să fie neapărat cinefil. Filmele româneşti postbelice, până în 89, fac parte din achiziţia culturală curentă a publicului avut în vedere. Chiar dintre criticii de cinema, unii, demult profesionalizaţi, au venit din zona litere-filosofie, dar şi din cea tehnică (CTP e inginer automatician). Încât filmologii pur sânge nu formează, de fapt, grupul majoritar. Contribuţiile nu sunt tocmai omogene, nici n-ar putea fi şi nici n-ar fi relevant, dar variaţia naturală face relativ dificilă separarea, de către cititor, a zonei profesionale. De n-ar fi făcute precizări explicite. 

Ideea cea mai frecventă, întâlnită în diferite forme, e cel puţin discutarea, pe alocuri contestarea terminologiei folosite. Ce-i aia film comunist? Ce-i aia epocă comunistă? Iar raportarea unui număr de repondenţi la formalismul anchetei e mereu argumentată rezonabil. Am întâlnit şi răspunsuri care acceptă terminologia ca o convenţie şi îşi pliază răspunsurile pe convenţia propusă.

Sedimentând opiniile repondenţilor, ideea generală ar fi ineficienţa educaţiei comuniste programatice prin film. Dar şi inconsistenţa unei rezistenţe reale. Câţiva repondenţi observă, pe bună dreptate, că românii n-au avut un scriitor precum Václav Havel, nici un cineast precum Andrzej Wajda. Constatarea e adevărată, dar banală. Sigur, când răspunzi unui chestionar nu dezvolţi prea mult. Această realitate, nonexistenţa în România unor personaje de anvergura celor două, merită o analiză în sine. Care excede larg aria unei cronichete la urma urmei de întâmpinare. Oricum această lipsă e un simptom definitoriu pentru intelectualitatea română (şi nu doar aceasta). Dar nimeni n- observat o altă lipsă la fel de esenţială. Românii n-au avut nici un dr. Goebbels. Mihnea Gheorghiu (implicat marginal şi în film şi indirect prin fiica Dsale) a fost ideolog, nu propagandist. Şi unul ex cathedra, un intelectual de cabinet, nu de tribună. Popescu-Dumnezeu la fel. Bref, funcţia socială educativ-propagandistică a cinematografiei, concepută de puterea mai degrabă de partid decât comunistă a fost exercitată aproape în dorul lelii. Iar rezistenţa naturală la exercitarea acestei funcţii esenţiale pentru un regim totalitar a fost pe măsură. Aceste concluzii nu rezultă direct din ancheta lui Azap, dar sunt la îndemâna cititorului aplecat spre generalizări, spre decantări. Deschiderea implicită a posibilităţii acestor concluzii foarte româneşti e una din dimensiunile fericite ale anchetei. Iar o anchetă nu e altceva decât un instrument empiric de cercetare sociologică. Din păcate, dacă cumva există vreo lucrare filmologică de sociologia filmului românesc (omologă cărţii de debut a lui Dan Lungu pentru literatură, vezi editura LiterNet.ro), la nivel de sinteză, eu n-o cunosc. Iar dacă nu, ar trebui să fie scrisă.

Cât priveşte selecţia filmelor (intrebarea 1), cel puţin 3 sunt prezente aproape în toate cele 38 opţiuni: Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1970, sc. Horia Pătraşcu, după propria nuvelă omonimă), Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1965, sc. Titus Popovici, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu), La moara cu noroc (Victor Iliu, 1957, sc. Titus Popovici, după nuvela omonimă a lui Ion Slavici). N-am tabelat suma opţiunilor, dar, prin simplă impresie, aceasta include cele 7 capodopere ale cinematografului românesc, cărora Ioan Pavel Azap le dedică o carte (lansată tot la Cinemateca Eforie). Idemselecţi de elită căreia criticul Călin Stănculescu îi dedică altă carte. Analiza comparativă a acestor două cărţi se poate găsi la http://oldrimsix.info/lecturi-comparate-2/ şi e încorporată în volumul Lecturaria (Editura Neuma, Cluj, 2017). Rostul acestor citări nu e altul decât de a sublinia că în epoca asupra căreia îşi focalizează criticul Azap atenţia, ca cercetător, s-au produs câteva filme nu doar de valoare incontestabilă, ci mai ales de recunoaştere foarte largă. O anume excepţie interpretativă aparţine profesorului Doru Pop, inserată în chiar studiul introductiv. O apreciere care ar putea fi singulară în dosarul critic al filmului lui Pintilie. Distinsul filmolog consideră filmul ca anti Dej, megând până acolo unde consideră personajul procurorului care conduce reconstituirea (interpretat de regretatul George Constantin) ca reprezentându-l pe fostul lider comunist. Antidej însemna automat în epocă pro Ceauşescu. Desigur, cronicarul îşi interzice orice aprecere personală supra acestei singulare interpretări.

În rest, diversitatea receptivă se manifestă natural.

Una peste alta, o lucrare pe care o pot aprecia ca cea mai cinsistentă din cele 5 cărţi de cinema publicate de autor. Choar dacă altele le-m savurat, subiectiv, mai mult.