DEZVOLTARE TEXTUALĂ SIMFONICĂ

O provocare… provocatoare (sic) acest al doilea volum e proză ultimul an al scriitoarei Andrea H. Hedeş: O întâlnire pe strada Hazard. Editura Neuma, Cluj, 2020. Dacă precedentul, Povestiri de pe malul celălalt (aceeaşi editură, 2019), deşi împărţit în 10 piese autonome, avea o unitate stilistică şi simbolică manifeste, în numele fantasticului bine temperat, cel de faţă îşi plasează naraţiunea într-o zonă crepusculară, în care fantasticul joacă rolul  de acoperire pentru oniric. Mai mult decât precedentul volum (dece ne simţim atraşi de punere în relaţie între aceste două volume, dacă nu chiar de cmparaţia între ele?), lectura acestuia ne determină să nu uităm că autoarea a debutat cu poezie şi că structura sa literară păstrează o componentă poetică perenă.

Deja  uzuala avertizare auctorială asupra caracterului întâmplător al unor similituini de nume, personaje, evenimente şi locuri provoacă cititorul înainte de a citi prima frază. Îl provoacă la a recunoaşte posibilele false coincienţe. Sau cel puţin a paria pe eventuale recunoaşteri. Şi ocazia se prezintă din primele pagini. O stradă care porneşte de la gară spre centru şi traverează un râu pe un pod. La prima vedere o structură banală. Probabil sunt destule oraşe în ţară (tutuşi nu în alta) unde există aşa ceva. Ba chiar presupusul paralelism dintre calea ferată şi apa curgătoare ce traversează oraşul ţine de uzual. La fel situarea excentrică a gării. Dar sună imeiat un clopoţel. Cititorul e atenţionat. Strada cu pricina se numeşte… Hazard. Element principal al titlului romanului. Gara îşi încheie rolul. Nu se va mai întâmpla nimic în jurul gării. Dar se vor întâmpla multe pe pod. Numit Podul de fier. Majoritatea în întâmplări repetitive, bănuite după prima intre ele a fi vis, de către chiar eroină. Şi toate fiind confirmate a fi vise înainte e final.

Prima mea bănuială, mai mult o intuiţie, s-a bazat pe faptul că oraşul ascuns îl mai întâlnisem, mai explicit, mai recognscibil, alte 2 romane ale altui scriitor clujan. Căci am urmat de maimulte ori, e-a lungul anilor, strada care uce de la gara acelui oraş spre centru. Marcată de podul peste cursul e apă. Identificarea oraşului, lispsită de semnificaţie majoră în contextul narativ, părea a fi doar un joc auctorial generat de eticheta avertizatoare plasată între motto şi text. O parte a atenţiei de/ca cititor a urmărit alte eventuale detalii care să completeze recunoaşterea. Autoarea plasează, cu subtilă abilitate, un singur amănunt. Trecutul oraşului a fost imperial. În alte cuvinte, a făcut parte, odată, dintr-un imperiu. E mai puţin vag decât pare. Căci presupunerea implicită că oraşul face parte din ţara noastră, un singur imperiu poate fi vizat. Iar dintre oraşele provinciei care a făcut parte din acel imperiu, unul singue e marcat de structura gară-stradă spre centru-pod peste un curs de apă. Cum acelaşi oraş fusese identificabil pe baza mai multor amănunte în cele 2 romane al căror autor practicase acelaşi joc, nu putem să nu apreciem rafinamentul jocului quasiomoloh al autoarei noastre.

Ar jocul de-a recunoaşterea nu e gratuit. E esenţial. Strada cu pricina, fiind numită Hazard, iar coperta romanului anunţându-i importanţa, jocul provocator al recunoaşterii face parte din conddiţia definitorie a algoritmului sugerat de lectură. E mai puţin spre deloc care e numele real al străzii numită Hazard. Să-l lăsăm pe cititor (atât al romanului cât şi al exerciţiului prezent e lectură) să-l recunoască. Dar încă mai interesant e numele cursului e apă. Decce nu i-am spus banal râu? Deoarece în toponimia reală e numit canal. Deşi face parte din cursul unui râu identitar. Curs e apă e termenul adecvat. Dar numele conferitde autoare e altă provocare. Axion. Ceea ce este o specie definită de cântec bisericesc. Fără nici o legătură cu rostul pe care cursul de apă îl are în roman. Interesant, acest rost/rol funcţionează exclusiv în secvenţele onirice. Dar acolo e învâltorat, furios, cu valuri negre. Traversabil cu o gondolă. Mânată de un gondolier. Tabloul trimite la legenarul Styx. Luntrea căruia devine gondolă, iar luntraşul Charon devine gondolier anonim. Dacă numele Axion trimite, la rândul său, prin ceea ce înseamnă, la ceva anume, cunoştinţele ecleziastice lipsesc petru a face presupuneri. Poate că demirezoanţa acustică e de ajuns.

Dar să nu uităm că traversarea Axionului, cu tot cu aspectul lui cumva înfricoşător, se petrece exclusiv în visul repetitiv. Iar dincolo de teritoriul pe care se află podul e fier, malul celălalt (concept deja familiar autoarei) n-are nimic comun cu Hades. Dimpotrivă. Pe acest mal se află palatele unde se desfăşoară balurile la care eroina e învitată şi participă – în vis.

Dar care e întâlnirea ce are loc pe strada Hazard? De fapt sunt două. La începutul şi la finele naraţiunii. Eroina e abordată de un domn foarte politios, care o invită la o cafea. Straniu, cele 2 cafele rămân neatinse. Dar acesta e tocmai cel care o invită la balurile nocturne. Pe care le prezidează. Numele său e la fel e artificial precum al eroinei şi al micii e  lumi: o fiică e şcoală şi o pisică. Prin ce (sunt) artificiale, numele? Personajul auctorial (pe care nu-l confundăm cu autoarea însăşi ne anunţă că, pe teritoriul naraţiunii, pe eroină o vom denumi Cleopatra. Doar deoareceşi poartă părul precum regina egipteană antică. Pe fiica ei o vom denumi (noi, comunitatea formată din narator şi cititori) Sara. Doar deoarece în ochii mamei sale e o prinţesă. Iar pisica poartă un nume neobişnuit: Rândunica. În secvenţele visate, pisica devine o (altă) fetiţă, căreia eroina îi lasă propria fetiţă în grijă. Să-i păzească somnul. Oar domnul pe care visele Cleopatrei (să-i spunem şi noi aşa) îl învestesc cu funcţia e prezident al balurilor succesive se prezintă singur ca Basil. Deloc fără noimă. Basileu însemna rege la grecii antici. Iar rolul său e înterpretat cu eleganţă şi prestanţă regală.

Suita regală, participantă la baluri, amestecă personaje de curte cu altele, de conjunctură, specifice palatelor (al măcelarului etc).

De fapt dialogurile purtate la fiecare bal sunt reflexe ale meditaţiilor interioare ale eroinei. Pe teme legate e fiecare palat. Nu uităm că înainte e a primi, prin balcon, vizita unui cerb de diamant, care o duce până la podul e fier, ea adoarme cu capul pe mâini, la masa din bucătărie. Contrastul între blocul mizer, cenuşiu, unde nu merge liftul, iar eroina şi fiica ei locuiesc la al unsprezecelea etaj şi decorul de basm al viselor e definitoriu pentru condiţia celor două eroine cu o pisică. Oraşul, cât e traversat de la bloc la şcoală şi podul de fier, e, la rândul lui, un mozaic. Magazine şi homeleşi. În zilele naraţiunii în oraş e un carnaval. Care justifică atmosfera de spectacol. Micşorând cumva distanţa dintre planul realităţii şi cel al visului.

Dacă amănuntul cu trecutul imperial e diseminat cu rol precis, e recunoaştere, referirea la cei aşa zişi două mii e ani pe care-i înregistrează nu e decât un poncif ironic al limbajului oficial.

Dar ce-o face pe eroină semnificativă? Ce o scoate din anonimat? Cleopatra e compozitoare. Nu ni se spune nimic despre poziţia sa de pe urma exercitării pretenţioasei profesii. Dar ni se spune că trudeşte la scrierea unei simfonii. Cu un titlu evocator. O altă oră albastră. Trimiterea discretă, delicată chiar, la Orele aspre, volumul de poezie al autoarei, nu scapă urecchii exersate de cititor. Iar acest proiect e nu numai ceea ce individualizeză eroina pe plan uman. Cu justifică dialogurile onirice din cele câteva baluri. Dialoguri în care, precum se obişnuieşte în vis, se amestecă replici plate, banale, cu gânduri adânci. Astfel visele îşi exercită rolul de reflecţii existenţiale ale truditoarei din faţa portativelor.   

Vine vremea să descifrăm rostul structurilor narative multirepetitive. Cercuri în cercuri lângă alte cercuri. Artificii stilistice rezonante cu condiţia de creator al unei simfonii. Căci textul reprezintă o dezvoltare simfonică transparentă. Dincolo e rafinamentul spiritualizat al celor două eroine. A căror relaţie e sugerată de complicitatea – şi ea repetitivă – a dialogului cu humor dozat. Am mai citit romane cu structură muzicală. Dar niciunde altundeva ezvoltarea simfonică a textului nu e mai fericit rezonantă cu tema condiţiei esenţiale a unei eroine cel puţin interesante.