DIN NOU PE URMELE CAVALERILOR – II

(urmare din ediţia precedentă)

Am renunţat sâmbătă şi duminică la circuite opţionale. Astfel n-am văzut Mdina şi Rabat, ceea ce înseamnă în malteză centru şi periferie, două oraşe gemene în centrul insulei. Fieful aristocraţiei clasice. Primul dintre ele, numit şi Citta Notabile, e vechea capitală, înainte ca Marele Maestru Jean Parisot de Valette să înceapă construcţia actulei capitale, după respongerea asediului otoman, în prelungirea fortului militar. Oraşul dublu e neschimbat de 3 secole. Cel mai important monument e catedrala Sfântul Paul. În 60 Anno Domini, în drum spre Roma, cel care se numise Saul din Tars naufragiase pe o insuliţă la nordul Maltei şi a rămas scurt timp, devenind astfel una din figurile care au marcat istoria arhipelagului. A doua zi, în sudul insulei, n-am văzut nici Palatul Inchizitorului, nici templul megalitic Hagar, nici grota albastră, dublura celei din Capri.

Dar luni a fost rezervată în întregime capitalei. Valetta a fost anul trecut capitală culturală europeană. Ghidul spunea, de la început, că ar fi capitala cea mai mică a unei ţări din UE. Am avut îndoieli. N-am văzut San Marino, dar am trecut prin Vaduz, capitala Lichtenstein, prin Monte Carlo, capitala principatului Monaco şi mai ales prin Andorra la Vella. După itinerarul prin Valetta socot că ar fi totuşi posibil ca afirmaţia ghidului să fie reală. Căci Valetta e integrată într-o structură urbană care cuprinde toate suburbiile. Sau oraşele satelit. Pe poarta oraşului se intră dinspre Floriana. Trecem peste un şanţ adânc şi imediat după zidurile vechi, perfect integrată arhitectonic, clădirea parlamentului. Imensă pentru 67 de membri. Dar aceştia decid preşedintele şi primul ministru. Care, împreună cu membrii guvernului, sunt necesarmente parlamentari.

De la poarta capitalei, dintr-un bulevard longitudinal se desprind artere laterale perpendiculare. Aici e Palatul Marilor Maeştri, una din primele clădiri construite în noul oraş fondat după respingerea asediului otoman. Istoriceşte palatul a găzduit majoritatea structurilor decizionale ale insulei. Deloc de mirare, aici e şi biroul preşedintelui. Nu avem acces la armurărie, la intrarea căreia străjuieşte o splendidă armură milaneză, aparţinând unuia din primii Mari Maeştri de după ridicarea palatului.

Dacă biroul preşedintelui maltez se află în palatul Marilor Maeştri, sediul ordinului e la Roma, pe teritoriul Vaticanului. Denumirea oficială este Ordinul Suveran, Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos şi de Malta. Misiunea ordinului e sintetizată de formula Apărarea credinţei şi asistenţă pentru cei săraci. Iar actualul Principe şi Mare Maestru este Fra Mathew Festing, asistat de Consiliul Suveran, începând cu 11 martie 2008.

Ordinul a fost printre primele entităţi care au trimis ajutoare in decembrie 1989 în România. Socot necesare aceste informaţii care schiţează condiţia celei mai importante clădiri alte ţării vizitate.

O a doua clădire, de fapt la fel de importantă, este Co-catedrala Sfântul Ioan. Construită între 1573 şi 1578, de un arhitect maltez. Cu o faţadă mai degrabă oarecare, are un decor interior impresionant, datorat lui Mattia Preti. Aparţine barocului timpuriu (construcţia a început la doar 10 ani de la încheierea Conciliului de la Trento, care definea noua viziune a Bisericii Catolice asupra picturii şi sculpturii bisericeşti). Întregul paviment acoperă morminte ale cavalerilor (adăugate inclusiv în timp), ale căror lespezi expun portrete simbolice. Decorul pereţilor, bogat în aur, e o întreagă colecţie de coduri simbolice. Zona focală e un mare tabloul al lui Caravaggio, Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Una din îndrăzneţele opere plastice în care  personajul principal e călăul. Pictorul, deşi sărac, a fost cooptat o vreme cavaler şi a îmbogăţit ordinul cu opere majore. 

Valetta ca atare n-are cum să nu fie un oraş mic, fiind construită pe o peninsulă îngustă, în prelungirea fortificaţiilor al căror pivot e Fortul Saint Elmo, in pinten înfipt în mare. Dar încap în el 30 de biserici. Dintre care câteva catedrale. Ne-am limitat la cea vizitată.

Ziua următoare fu rezervată insulei vecine, Gozo. Għawdex (pronunţat au-deş), în malteză. Aproximativ comparabilă, ca suprafaţă, cu Hong Kong, situată la nord vest de Malta. Accesul curent via ferry boat. Un elicopter pentru urgenţe. Proiectul unui pod a fost respins de gozitani, dar în prezent se proiectează un tunel submarin. Făcând parte din acelaşi arhipelag, solul diferă. Dacă cel maltez e pietros, cu vegetaţie săracă, aici are un strat biologic. Departe, totuşi de a suporta păduri, permite agricultura. Care, probabil, va decădea, odată cu transformările inerente determinate de migraţie. Deşi locuitorii îşi zic gozitani, nu maltezi, printre obiceiurile comune, neîntâlnite niciunde altundeva pe unde am călătorit, e marcarea lotrilor cultivate, cât se poate de mici, de altfel, cu garduri de… piatră. Ce diferă, la nivel social, e familia patriarhală. Structurată pe cel puţin 3 generaţii şi, cumva, condusă de cel mai în vârstă. Indiferent de sex. Ceea ce, până la un punct, seamănă cu familia rurală marocană, exclusiv matriarhală. Aici nu neapărat autoritatea e definitorie, ci petrecerea în familie, cu orice ocazie. Duminici, sărbători etc. dacă maltezii sunt deschişi faţă de străini, gozitanii sunt cel puţin rezervaţi. Nu ostili. Una peste alta, o lume conservatoare. Care, sub imperiul forţelor schimărilor sociale, nu mai poate dura foarte mult. Har cerului că am apucat să călatorim în această mică lume revolută. Sigur că toate astea nu le puteam afla decât de la ghid, interfaţa turistului cu intimitatea populaţiei fiind naturaliter diluată.

Prima localitate vizitată a fost Victoria (fosta denumire Rabat), considerată de gozitani capitală. Administrativ, un consiliu local a fost desfiinţat în urma unui referedum în 1973. Dioceza gozitană e subordonată arhiepiscopiei de Malta. Densitatea bisericilor, oricum mare, e comparabilă pe ambele insule. Biserica din Xewkija poate cuprinde întreaga populaţie asatului, iar cupola ei e mai mare decât a catedralei St aul din Londra. Ce am vizitat e o biserică mai celebră, Ta’ Pinu. Considerată a produce vindecări miraculoase. Pe podeaua pronaosului e o inscripţie ce marchează trecerea pe aici a fostului papă Ioan Paul al II-lea. Care, într-un zbor cu Alitalia, fiind nevoit să aterizeze forţat şi considerând evitarea accidentului de origine divină, s-a angajat că în decursul unui an să facă un pelerinaj la această biserică. Unde altundeva să duci turiştii? Dar îi duci pe citadela insulei. Istoriceşte cu funcţie de apărare, acum punct de belvedere, cu perspectivă a întregii insule. Luăm masa – excelentă – la o terasă în golful Xendly (al nimfelor), strâns între două faleze spectaculoase. În alt golf, Dewjra, lângă ceea ce e numită marea interioară (separată de mare printr-un tunel natural în stâncă. Moment nepropice pentru o plimbare opţională cu barca. Nu departe, pe ţărm, un vestigiu de pe vremea cavalerilor: stânca ciupercilor. Acoperită cu un depozit fungic, cu proprietăţi biocide. Altfel spus taumaturgice. Socotite miracole la acele vremuri. Dar cel mai interesant şi pitoresc loc e Fontana. Satul spălătoreselor. Unde, în aceleaşi vremuri ale cavalerilor, câteva incinte săpate în stâncă, deschise spre exterior prin portaluri boltite, dotate cu cuve scobite, funcţionau ca spălătorii publice. M-am întrebat dece am rămas cu impresia de originalitate. Simplu. deoarece piatra acestor instalaţii, valorificând câte un izvor (în Malta nu sunt izvoare, în gozo sunt). În acelaşi sat, o zonă comercială specifică locului, unde poţi cumpăra, de pildă, gem de cactus. Ori variante locale la fel de originale.

Gozo are rezonanţe mitologice. E socotită insula nimfei Calypso. Element de reclamă turistică pentru localnici. Deşi nu cred să găseşti crescătorii de porci. Cât despre turişti, procentul celor care au citit Odiseea e mic. Şi în scădere.

Dacă Gozo seamănă, dintr-un pdv cu ceva, e Thyra. AKA Santorini. Străduţe mai înguste decât în Malta (unde nu sunt largi), destule automobile care abia se strecoară, dar, firesc, multe motociclete. De format mic. Ba am văzut chiar autobuze. Deşi distanţa medie între 2 localităţi e de câţiva km. Lungimea insulei fiind cam 14 km, lătimea 7-8. De necrezut, Gozo are chiar o echipă naţională de fotbal. Dar de care nimeni n-a auzit. Pare mai degrabă o eroare a documentării. Există o echipă locală de fotbal, participanta la Liga malteză şi, din 2011, una de rugby (idem).

În fine, ultima zi turistică, înainte de cea rezervată drumului spre casă, o croazieră în jurul Maltei. Pornim din portul Sliemei. La nord de Valetta. Ideea era să vedem insula de dinafară. S-a dovedit o idee nu tocmai fericită. Plutind în sens trigonometric, primul reper e turnul roşu, cel mai important din sistemul de avertizare navală din secolele istorice. Care turn, singurul de această culoare, străjuieşte plaja de la Ghadira Bay. Ajungel la Comino, a treia insulă, cu a sa lagună albastră. Situată e canalul îngust dintre Comino şi Cominoto, o stâncă nelocuită. Comino are… 3 locuitori băştinaşi. Plus cei care deservesc un mic hotel. Plus turiştii. De departe se vede aşa numitul Turn Alb. Folosit ca decor pentru Chateau d’If, pentru ediţia din 2002 a ecranizării după Dumas père. Pe insuliţă s-au mai filmat exterioare la câteva filme de acţiune. Dar atât insuliţa, cât mai ales microplaja lagunei albastre (altfel o microzonă marină interesantă), dezamăgesc. Un pom lăudat la care n-ar trebui să te ducu cu sacul plin. Plaja ca plaja, dar cele 2-3 tarabe căţărate pe faleza neamenaajată decât cu o cărare pietroasă total incmdă te descurajează să încerci o plimbare spre interior. Programul prevede o staţionare inutil de lungă (aproape 3 ore din total 7 ½ ale întregii croaziere). Mai interesant returul. După fix ½ oră se vede Popeye Village dinspre mare. Încastrat în faleză arată ca o scamatorie atrăgătoare. Păcat că rămâne doar câteva minute în vedere. Târziu trecem prin faţa marelui port, pe ţărmul sudic. Apoi prin faţa satului Marsaxlokk, unde am avut acel prânz pescăresc. Dinspre mare se văd instalaţiile energetice ale insulei. Vederea dinspre mare inclusiv a fortului Saint Elmo completează obiectivul circuitului. Totuşi mult prea puţin pentru o zi. În fine, după ce trecem prin faţa Valettei, acostăm la punctul de plecare, în Sliema.

Câteva remarci generale. Hotelul unde am locuit, preferat de majoritatea grupului, face parte din zona care adună cei mai mulţi turişti din Malta. De o parte şi de cealaltă a unui golf ascuţit, o masă urbană cu numele Qawra şi Boughiba. Ocazie cu care aflăm că pronunţia e ciudată. Q e precum e muet francez, sau mai degrabă h aspirat. Pronunţia e Aura. Aceeaşi regulă oriunde apare Q. sau q. Limba malteză, 70% de origine arabă, a împrumutat cuvinte europene. Mai ales italiene. Cu pierderea sonorităţii. Nu doar personalul de serviciu e mai ales străin, chiar destule mărunte centre comerciale. În restaurantul hotelului unde am locuit am identificat cel puţin 3-4 naţionalităţi. Între care o… româncă. Altfel timidă. Personalul motonavei cu care am făcut croaziera avea 2 maltezi de modă veche, restul filipinezi. Mărunţei. Fotograful, un italian şmecher. Dar cel mai specific element identitar e piatra galbenă. Folosită la peste 90% dintre clădiri. Un calcar pe care nu l-am văzut altundeva (dar nu văd dece n-ar exista), roca sedimentară, având la bază microcrustacei. De altfel această culoare a şi dat, în antichitate, o versiune etimologică a numelui Maltei: insula de miere.

În fine, Malta e socotită spaţiul cu cea mai mare cncentrare de istorie pe km². Din păcate o săptămână e mult prea puţin să afli ceva ce să nu fi ştiut. Oricuum mai mult de-atât nu suportă nimeni. Randamentul oricărei expediţii turistice e, ineluctabil, limitat. Raportat la elementul de maxim interes.