DOUĂ COMEDII CINEMATOGRAFICE

The Mad Adventures of Rabbi Jacob – Gerard Oury, 1973, cu Louis fe Funes

Frisco Kid – Robert Aldrich, 1979, cu Gene Wilder, Harrison Ford.

Filme total diferite. Orice film cu Louis de Funes e irezistibil în a provoca râsul. Chiar de-l vezi a treisprezecea oară.  râsul, deşi ieftin, e reflex condiţionat. Desigur, o subspecie de comic oferă Ni vu ni connu, alta, mai facilă, în seria Jandarmului, cu totuul alta în L’ailee ou la Cuisse. Unde comeicul e aproape rafinat. Filmul ales pentru discuţia în paralel e, evident, cel mai exploziv. Poate şi pentru că, deşi comedianul îşi taie o halcă babană din efecte, nu numai că nu monopolizează comicul, ci aproape toate personajele produc comedie explozivă, dar contribuţia lor amplifică efectul scălâmbăielilor marelui comic. Astfel evitând orice urmă de plictis.

Întâi de toate, Gérard Ouri e un regizor căruia îi ies comediile. Aventurile rabinului Jacob poartă pecetea regizorală. Să nu neglijăm contribuţia regizorului ca coscenarist. Apoi, există acel grup de personaje cu pondere majoră în jurul lui Victor Pivert, a căror contribuţie comică e importantă. În fine, să observăm că toate personajele de detaliu aduc fiecare contribuţii comice minore. Astfel întreg filmul devine o piramidă de efecte comice. Aproape nici un element nu e gratuit.

Să urmărim stratul secund de personaje. Nu neapărat într-o ordine anume. Revoluţionarul arab Mohamed Larbi Slimane (Claude Giraud), urmărit de serviciile tării sale şi obligat conjunctural să fie considerat evreu. Salomon, şoferul lui Pivot (Henri Guibet), care pune respectarea şabatului mai presus de comoditatea slujbei. Tzipé Schmoll (Janet Brandt), bunica, un soi de lider autonumit al grupului rabinului real (ea îl numeşte Rabbi Selingmann pe revoluţionarul arab). Şi, oarecum, Germaine Pivot (Suzy Delair) soţia ultrageloasă, stomatolog de profesie, a lui Pivert.

Să notăm prezenţa actriţei Miou Miou, atunci tânără, în rolul episodic al fiicei lui Pivert.  O vom revedea, peste 36 de ani, în Le concert, al lui Radu Miheanu, într-un accentuat rol secundar.are această comedie u mesaj? Nici nu-şi propune mai mult decât să stârnească râsul homeric. Au unele filme cu Loui de funes mesaje? Categoric, deşi nu accentuate. Mai deloc teziste. Pe acesta l-am ales ca subiect de discuţie tocmai prin contrast cu următorul. Un film nu mai puţin comic, dar dens.

Prima întrebare care ne-o punem e dacă filmul din 1979 al lui Aldrich e sau nu un remake al celui aproape eponim cu cel din 1935 al lui Lloyd Bacon (diferenţa în titlu e un simplu The). Nici pe departe. Cel vechi e un simplu film de acţiune. Ce e al doilea vom vedea.

Interesant, imdb.com îi conferă 4 etichete: aventură, comedie, dramă, western. Chitit să cotrazic cât mai mult din informaţii oficiale, măvăz silit să recunosc că acest fim complex are câte ceva din toate. Dar esenţa lui e cu totul altceva. Tema flmului e forţa înţelepciunii rabinice. Am fost tent să evit a spune talmudice. Ceea ce ar fi fost cu totul altceva. Oricum o torah joacă un rol imposibil de neglijat. Ea este bagajul cel mai preţios în călătoria de-a latul Americii, de pe coasta de est, unde ajunsese cu vaporul, din Polonia natală, spre coasta de vest. În satul (sic) San Francisco. De unde titlul Frisco (prescurtarea populară a viitorului mare oraş. Iar rabinul călător, Avram Belinski, e, în fond, un copil. Un puşti, la debarcarea în State, pentru a ajunge ce fusese trimis să fie, un rabin, adică un adevărat lider al congregaţiei care-l ceruse, pentru a îndeplini această esenţială funcţie.

Atunci filmul mai e ceva. Destule filme americane narează câte o călorie. Iar căloria-subiect este rareori lipsită de dimensiunea iniţiatică, mai mult sau mai puţi discretă, mai mult sau mai puti accentuată.

Are călătoria lui Avram Bielinski de-a latul Americii o asemena dimensiune, fie şi doar implicită? Ca spectatori, trebuie să evităm un răspuns pripit. Ce îmi pare evident e că principiul dramatic al părţii narative funcţionează. Eroul trece prin situaţii provocatoare. Care-l determină, îl obligă chiar să ia decizii. Ce decizii? Doar cea esenţială, preluată, nu luată, de la areopagul rabinic care-l trimisese, nu se schimbă nici un moment. El se află în misiune. Şi parvine, în final, s-o îndeplinească. Aşa e? există elemente care interferă în acest proces aparent liniar? Eu risc să consider că da. Pe parcursul întâmplilor prin care trece, gradul de conştientizare a naturii misiunii sale se accentuează. Aici avem de-a fce cu o subtilitate scenaristic-regizorală. Naraţiunea e ritmată de o serie de gros planuri ale eroului, plasate de decizia de a merge mai departe. Căci pasul următor mai departe face parte din obligaţiile unui rabin. Faciesul e, în linii mari, identic. Ceea ce ar trimite la o evoluţie liniară. Dar spectatorul e provocat să realizeze că de fiecare dată provocarea (în limbaj creştin s-ar spune încercarea, Dar nu folosim în context limbajul creştin) creşte în intensitate. Calitativ, nu cantitativ. Eroul e silit să ia contact cu alt aspect al Americii. Care Americă se dovedeşte mai complexă decât avea trimisul habar ab initio. Aşadar cere, pentru a trece mai departe (îi cere natura de rabin), efort interior mai mare decât precedenta. Effort exprimat prin aceeaşi mască intensă. Ar fi superficial să nu sesizăm dinamica parcursului.

Dacă susţin dinamica provocărilor, trebuie să precizez dece ultia e cea mai intensă. Ei, bine, ar fi trei. Dar nu în ordine! Cea finală, când sigur de intervenia protectivă a prietenului său, îl dă afară din comunitatea celor cărora le devenise rabin. Eu o consider facilă. Nici nu e subliniată de încă o mască. A doua e împuşcătura în pieptul unuia din cei doi baniţ, în ultimul moment. Aproape la fe, aşzice. Dar momentul major e altul. Confruntarea majoră cu propria conştiinţă, recuperarea Torei dintre bandiţi. Judecata de sine, climaxul filmului, prilejueşte replica filmului: am alergat după o bucată de hârtie şi mi-am părăsit prietenul. Tora sfântă, o bucată de hârtie? Nici p departe. E doar momentul în care omul iese la suprafaţă din pielea automatului ce se considera a fi. Prietenia între cei doi eroi se descoperă fulgurant şi reciproc. Iar Tora e predată senin cui trebuia. Nici o contradicţie între cele două cadre. Sau secvenţe? Ambii termeni sut egl adecvaţi.

După uluiala în faţa fiicei liderului congregaţiei solicitante, când devine Avram rabin cerut, sosit şi acceptat? Împins din spate de prietenul întâlnit, dă o lecţie gazdelor, cqre descosidraseră hainele rufoase. Care gazde, inteligente, primesc lecţia. Până la ceremonia tradiţională finală totul merge şnur. En passant reacţia fetei. La primul contact, în faţa uşii se petrecuse un coup de foudre reciproc şi egal. Micul ei rol, dincolo de atractivitate vizibilă fusese convenţional.

Care-I justificarea prezenţei perxonajului Tommy, jucat de Harrison Ford? E un spărgător de bănci lipsit de cruzime. Primul contact cu care se produce într-un tren, personajul extorcând mărunţişul pasagerilor. Pentru ca ulterior ând-se dessă cutreiere împreună până la San Francisco. Certându-se des. Şi iniţiind spre cimentare o prietenie. Un jefuitor de bănci bun samaritean? Asta-I cam dă o aură vagă de artificialitate. Dincolo de a fi ghidul rabinului, persnajul e contrstant cu 3 gangsteri care speculează naivitaea europeanului ş-l jefuiesc de la început. Ultimul e pur şi simplu dat afară din atul San Francisco. Prima decizie a rabinului instalat. Un facies bne pictat, pe care nu0l poţi privi decât cu antipatie.

Dar, dincolo de trecerea eroului de toate opreliştile, important e că Tora supravieţuieşte. Pentru a-l legitima în faţa congregaţiei, dincolo de lecţia morală primită la contactul cu areopagul acesteia.

Un aspect necesar, tratat cu atenţie, e diversitatea, la jumătatea secolului XIX, a Americii. Dincolo de bandiţi, cuplul de călători întâlneşte un grup de Hamish evident cumsecade, o poteră orăşenească (alcătuită, ironic, prin târguială, un trim amerndian şi o mânăstire de călugări cu jurământul tăcerii.

Cel ma interesant moent e contactul cu tribul amerindian. Al cărui şef e, evident, înţelept. Prilej de dialog spiritual între iudaism şi cultul unui nepronunţat dar subîţeles Manitu. Inevitabil, şeful ajunge să-şi respecte prizonierul, devenit oaspete.

Cloul episodului e o sevenţă  simetrică. Dacă rabinul fals îi pilejuieşte în cealaltă comedie lui Luis de Funes eclatatul dans, aici rabinul autentic dă un recital expresiv şi spectacular de dans la care antrenează bărbaţii din trib. Dans salutat, apreciat, savurat şi amuzat pe înţeleptul şef (Val Bisoglio)

Un detaliu subtil, ca un clin d’oeil/ Tommy, recunoscut ca prieten, invitat de Rabbi Avram, să-I fie cavaler de onoare la nuntă. Se îmbracă elegant, dar îşi respectă funcţia la o nuntă evreiască şi-şi pune o kippa neagră pe cap. Unde-i clipitul din ochi? Harrison ford, care a jucat nenumărate roluri, aici de cowboy, şi o ştiu toţi cinefilii, evreu.

Pe linia asta, autorul subtitrării face mai multe erori. În coloana sonoră se aude clar prenumele eroului, pronunţat evreieşte: Avrum. Dsa scrie în subtitrare Avram. Sigur că exită destui evreu cu prenumele avram. Dar subtitrarea e o artă ale căewi amănunte se cer respectate.

Una peste ata, ca cinefil, complementaritatea acestor două filme mă obligă să scriu desre ambele dintr-un singur suflu.