DUPĂ 3 EVENIMENTE

Înşiruirea n-a fost întâmplatoare. Duminică 25 mai era ultima zi a alegerilor europarlamentare, în care erau angajate cele mai multe ţări europene. Aşadar finala Champions League fu plasată sâmbătă. Miercuri 21 ar fi fost prea aproape de finalul campionatului spaniol, care dădea ambele finaliste. Finala Cupei României fu mutată, deci, vineri 23.

Steaua se afla în faţa eventului, după 17 ani. Astra în faţa primului trofeu. Ambele motivate, la prima vedere, dincolo de dorinţa de a câştiga pur şi simplu. A doua poate chiar puţin mai mult. Mica diferenţă iniţială de motivaţie era accentuată de primele promise. 15,000 euro de jucător din partea patronului Interagro, doar 10 mii, condiţionaţi şi ăia de calificarea în grupele CL şi adăugaţi doar atunci. O gafă a patronului aflat la închisoare. De fapt un supliment de gafă, după declaraţia stupefiantă că nu-l mai interesează performanţele, ci doar banii obtenabili de la UEFA, în cazul calificării respective. Nimic mai demotivant. O eventuală reacţie de orgoliu a jucătorilor şi a staffului tehnic, de a arăta că-şi respectă blazonul surpinzător relustruit după cei 2 ani cu Reghe, deloc de neconceput în principiu, ţinea de subtilităţi psihologice lesne de demontat de către factori imprevizibili. Pe acest fond, nimic nu putea cădea mai rău decât confirmarea ultrarapidă a veştii că antrenorul, după ce-şi avertizase patronul că ar trebui să renunţe la proapspăta politică, falimentară de plano, se grăbise să fugă după banii arabilor. Riscându-şi, de fapt, o carieră abia înflorită. La cele de mai sus s-a adăugat şi reculul inerent după sărbătorirea repetată a celui de-al doilea titlu consecutiv.

Pe teren totul s-a văzut. Campionii au făcut un joc modest, tern, oarecum plictisit, până la eliminarea corectă a lui Sânmărtean, care i-a adunat şi biciuit, ţinând până la penaltiuri. Eliminare care nu trăda decât nervi ridicol dar explicabil de întinşi. De partea cealaltă, supramotivarea adversarei a venit mai puţin din antecedentele explicate, cât din conştientizarea, pe teren, a slăbiciunii campioanei. Dacă, totuşi, s-a ajuns la penaltiuri, avem dovada că diferenţa de valoare, dovedită de câştigarea campionatului cu 3 etape înainte de sfârşit, era cât era. Şi foarte probabil nu va mai fi. Fără cel mai performant antrenor după Olăroiu (a cărui traiectorie e copiată acum ironic de Reghe), mai ales fără Thomas Neubert, care revoluţionase pregătirea fizică şi, nu în ultimul rând, fără jumătate din echipa standard, pe picior de plecare acum.

Comentatori de toată mâna apreciază corect că decizia lui Reghe e mai degrabă o greşeală decât doar un risc profesional, 2-3 îl înţeleg, apreciind punerea la adăpost financiar. Bani nu albi, cu cu miros de petrol, pentru zile care-i dorim să nu ajungă negre. Dar nimeni nu observă că nu atât decizia, de înţeles în măsura în care, probabil, nu primise răspunsul aşteptat de la patron, la avertizarea indirectă, dar onestă, ci cel mai mult momentul acesteia, cum nu se poate mai păgubos ales. Pe la mijlocul micii vacanţe, n-ar fi avut efectul demotivant în finală. Poate graba de a nu pierde o ocazie (de-a lungul ultimelor luni nu ascunsese că mai avusese oferte, dar le refuzase), dar poate şi un calcul subtil, la urma urmei onest: risc să pierd finala şi eventul, dar las maximum de timp pentru a găsi soluţii, pe timpul scurtei vacanţe. Pentru ca să se aleagă praful, iată că primele 4 variante, încercate în pripă, refuză înainte de orice discuţie: Hagi, Dan Petrescu, Mihai Teja, Stoichiţă. Cu fiecare oră riscul unui refuz din partea oricui creşte. Mulţi antrenori s-au fript.

Inexplicabile erorile grosolane la desemnarea executanţilor penaltiurilor. E adevărat că specialiştii returului, Stanciu şi Sânmărtean, nu erau pe teren. Dar Varela n-avea ce căuta, iar Pintilii nici atât. Evităm a face gafa de a contrapropune alţii, de când lumea, de pe margine se vede că absenţii erau mai buni. Dar riscăm a observa din 2-3 fulgurante prim planuri cu Reghe (bună regie de emisie), că ochii lui trimiteau la personajele lui Disney, când acestea se gândeau la pockerul mecanic. Parcă nu mai avea răbdare. Cum parcă nici Tătă, care a apărat, totuşi, un penalty şi a fost pe minge la încă unul, nu mai avea răbdare să vadă negustorii de aur de pe podul peste Arno. Şi nu maqi voia să fie cel care declanşase strigătul emblematic, apără Tătăruşanuuuu!

Şi peste toate, nimic mai trist decât drumul cu autocarul descoperit, în tricouri aiurea, cu cupa necâştigată, pentru a întâlni pe nimeni în parcul Izvor. Sancţiune dură, dar pe deplin meritată, din partea suporterilor care-şi făcuseră, singuri, datoria în tribune.

În fine, ultima ştire din seara de ieri e că Walter Zenga, dat afara de la Al Jazeera, deci liber de contract, există. Un nou refuz, o nouă şansă, sau omisiunea de a-l aborda? Păstrând absolut toate proporţiile, pare o criză Seldon…

Un ultim gând: nu-i iarăşi de neconceput ca nevoia de a acoperi simultan 3 roluri, cu patronul şi apoi managerul în închisoare, să fi jucat rolul celui de-al zecelea metru cu care tsunami depăşea cei 9 metri ai zidului de protecţie de la Fukushima. C’était, peut etre, un peu trop…

În copilărie, în tinereţe şi intr-o parte din maturitate aş fi salivat după perpectiva de a vedea meciuri europene cu toptanul. Acum le sar, ora la care se joacă mi-ar produce mintenaş insomnii dure. Prima finală din istorie, între două echipe din acelaşi oraş am urmărit-o cu televizorul deschis şi cu urechea, frunzărind o carte. Prima repriză. Am văzut doar două lovituri libere fuşerite de Cristiano Ronaldo, ratarea lui Bale şi incredibila gafă a unui mare portar. Iker Casillas. Din care a ieşit golul cu care Atletico avea să conducă, aveam să aflu a doua zi dimineaţă, până la ultima fază a minutelor de prelungire. Când ţiganul de fier, Sergio Ramos, egala cu capul. Fiind imediat sărutat în direct, de portarul vinovat. Tot la un corner. Trimiţând finala în prelungiri. Deşi subliniasem, în programul TV, cele două reluări ale jocului, m-am făcut că uit. N-am văzut cum Realul meu (cronologic şi ponderal, e a treia echipă cu care ţin, după Inter Milano şi Steaua) s-a prăbuşit peste Atleti, până atunci uluitor de rezistentă întreg sezonul. Final deloc neobişnuit în finalele Champions League. Abia azi noapte, ajungând aici cu scrisul, am realizat dece nu mai rezistasem să văd o finală mult mai importantă: cea românească mă consumase.

Ajungem la ziua alegerilor. Vreme faină, vizita in corpore la şcoala unde invăţaseră adulţii de acum când erau copii, precedată de o incursiune în direcţia diferită, a pieţii, după prospături. Secţia de votare mai pustie ca oricând. De aşteptat. Reflux reflex al zilei referendumului, când a fost mai aglomerată decât în dumnica orbului, primul scrutin postdecembrist. Mare plictiseală restul zilei, mai urmărind exit polluri parţiale pe internet, mai ciorovăindu-mă (e timpul să glisez, până la concluzii, către asumarea persoanei întâia) cu unii-alţii. Mereu am ocazia să mă felicit pentru a nu deroba de la polemici, aduc dividende. Iau, eronat, în serios cunoştinţele legislative în materie electorală ale unui distins personaj cu suprafaţă planetară, profit de ocazie pentru a schiţa utopicele mele idei, măcinate zeci de ani, în domeniu. Determin eforturi de documantare legală ale altui energumen, care află astfel că jucase păgubos la off side. Mă abţin de la a-i atrage atenţia, e mai eficace. Trece timpul. Vin, la o oră distanţă, exit pollurile de la 19 şi de la închiderea urnelor. Diferenţe minore. Primele rezultate parţiale oficiale, azi dimineaţă, dau diferenţe, unele peste marja de eroare a măsurătorilor sociometrice. O cifră pare cea mai semnificativă: Mircea Diaconu, care se luase de unul singur la trântă cu sistemul (ANI, ÎCCJ… chiar propriul partid, care-l aruncas epeste bord), pentru a cutreiera apoi ţara cu vechiul său ARO, făcând, cu linişte răbdurie, o campanie neconvenţională, exclusiv de la om la om (cel mult de la om la câţiva oameni) ia mai mult decât dublul necesar pentru a-şi asigura locul, ca independent, în parlamentul European, dar mai ales e votat de mai mult decât dublul celor care-i dăduseră semnătura pentru a candida! El e marele învingător. Simetric, guvernatorul e învins categoric, fără a fi un mare învins. Fără a fi mare. De unde nu-i… Anticipasem şi nu fusesem singurul, că deşănţata şi sfruntata sa campanie ilegal practicată va avea efect de boomerang. Efectul a depăşit aşteptările.

Logica electoralăa paradoxală dă haz situaţiei. Dacă maestrul diaconu ar fi fost… partid, ar fi luat 3 locuri. Aşa că voturile suplimentare vor merge la redistribuire. Ajutând, firesc, în mult mai mare măsură câştigătorul decât perdantul.

Un distins personaj, faţă de care am respect, simaptie şi iubire, străvechi dizident în anii 80, afimră peremptoriu că victoria lui Diaconu e împotirva partidocraţiei. Nu e, mo, 100% neadevărat, ci doar periculos exprimat. Căci, oricât ar fi de erodat sistemul demoicratic construit, pas cu pas, prin încercare-şi-eroare, timp de peste 8 secole, în pragmatic Anglie, nu poate încă fi înlocuit cu un sistem functional de aleşi independnţi. Dar mai ales Murcea diaconu nu s-a luptat cu partidele, ci cu sistemul de putere al guvernatorului. Cum spuneam mai sus. Care sistem a făcut tot ce-i stătea în putinţă, ameninţând în dreapta şi în stânga, pentru a-l împiedica să candideze. Căci se ştia că daca va fi lăsat va câstiga. Făcând încă o gaură în zidul sistemului abuziv de putere.

Dar dimensiunea majoră a acestui scrutin e, vai, alta: resurecţia extremismelor. Care, iată, nu numai se ating, ci se întâlnesc la Bruxelles. De la Frontul Naţional de a doua generaţie (lidershipul fiicei lui Jean Marie Le Pen e, vai, emblematic), câştigator în Franţa, năpădită de afromaghrebieni, la comuniştii greci. Care profită, poate puţin teleghidat, de frustrarea unei populaţii beneficiare timp de o generaţie de iresponsabila politică de furt fiscal şi şantaj asupra sponsorilor europeni. Frustrare la târziile dar inevitabilele timide măsuri de austeritate.

Are, oare, cineva timp să observe că România, altfel polarizată abisal (responsabilitatea majoră aparţine guvernatorului, care, ca să cităm folcorul nepieritor, hazul de necaz tipic national, a condamnat ţara la 10 ani cu executare).

Nu sunt şi nu pot fi suporterul unui partid nominal social-democrat. Cum n-am fost niciodată suporter al nici unei specii de stânga. Dar, cum nu avem de fapt o dreaptă, cea autointitulată ca atare e falsă, soluţia pentru următorul ciclu European, validate la urne, era unică. Realitate politicdă accentuată de gafa impardonabilă a celui care, părăsind alianţa beneficiară, în decembrie 2012, de creditul neatins nici de FSN în duminica orbului, şi-a tras partidul, singurul de dreapta, de la 25% în sondaje, în momentul forfaitului politic la nici 15 acum. Oare va confirma distinsul preşedinte onoarea cu care e creditat de unul din vicepreşedinţi, se va tine de cuvânt, îşi va asuma răspunderea eşecului şi se va retrage, sau va rămâne în memoria colectivă alături de guvernator, care nu şi-a ţinut aproape nici o promsiune? Ar fi, din păcate, un mod jalnic de a se vinde ieftin. Chiar înainte de a posta textul dl Antonescu anunţă că se va tine de cuvânt. Dar apropierea şi mai accentuată de guvernator devine periculoasă. Ar putea fi scoaterea din joc a unui partid centenar. Ar fi păcat. Să sperăm că liderul posibil demisionar va fi el însuşi scos din joc, salvând partidul. Nu pare conştient de riscul orbirii de care, vai, suferă.

Acum, cu Dumnezeu înainte.