L-am întâlnit pe Cristian Pavel la ediţia 2017 a Bookfest, la un eveniment organizat de Horia Gârbea, sub egida editurii Neuma. Alături de alţi autori ai aceleiaşi edituri. Mi-a atras atenţia, din lectura câtrva poeme, temperamentul vulcanic al acestora. Nu neapărat al autorului. Cititind, la vremea cuvenită, prefaţa volumului Cotropitor (Neuma, Cluj, 2017), semnată de Horia Gârbea, am aflat că fac parte, ca scriitori, din acelaşi curent nouăzecist. Nu e prima dată şi e improbabil să fie ultima când mă confrunt, la redactarea unei cronici, cu dificultatea de a găsi ceva inedit după viziunea analitică sagace a prefaţatorului, în ipostaza sa critică. Nimic mai firesc decât stimularea… unui buchet eruptiv de termeni în prefaţa unui meşter de cuvinte. Cu motivarea suplimentară a naturalei afinităţi personale. Toţi termenii adecvaţi.
Cred că nu temperamentul vulcanic, deşi decelabil, e marca identitară esenţială a poetului. Ci capacitate, dece nu talentul de a tematiza poetic termeni, clişee şi imagini comune. Altfel spus, Cristian Pavel converteşte aparent fără efort cotidianul în substanţă poetică. Ceea ce-l trădează ca poet de rasă pură.
în seara asta am îmbrăcat
uniforma de agent de circulaţie
vreau să descongestionez colentina
…
aici dirijez eu
toată deznădejdea cartierului
transportul în comun, fără nimic în comun…
Mama e un cuvânt sfânt. Poeţii îl folosesc, în general, ca atare. Iată că al nostru îndrăzneşte o bună glumă poetică. Deloc inedită – ca glumă. Mult mai rar întâlnită – în poezie:
cum să îi spun eu
mamei mele fermecate (!)
că, uite, mamă,
mai există minuni:
m-a mai născut cineva! (cui?, pg. 23)
O dimensiune care pigmentează – şi potenţează – discursul poetic ce cea ludică. Discret, neostentativ, armonic, proporţionat. Pentru ilustrare, iată un poem întreg:
noapte bună
noi doi nu ma ştim unde-s casele noastre:
s-au făcut nişte iurte, colube şi castre
noi doi avem sigur aceeaşi boală
un HIV în globule, stele şi smoală.
trăim zgomotos, împăcaţi în păcate
şi inima noastră le-absolvă pe toate;
noapte bună îţi spun, la tine-n favelă
noapte bună îm spui, la mine-n pubelă. (pg. 44)
Atunci când un volum poartă titlul unuia din poemele conţinute, acesta merită atenţia adecvată. Poemul cotropitor e unul dintre cele mai lungi. Rolul lui de punct focal rezultă din structura volumului, pe care tocmai e momentul s-o descriu. Cele mai multe din cele aproape 50 de poeme sunt monologuri adresate iubitei. Ei, bine, cotropitor e un soi de autoportret. Eu sunt cel care-ţi vorbeşte, iar eu sunt un cotropitor. Şi, surpriză, acest punct focal are un final subtil melancolic. Spre deosebire de finalurile poemelor în serie. Vrea, oare, poetul să sugereze că întreg discursul e artificial? Că natura sa e cea din finalul poemului focal? Pentru a decide, ca cititor, soluţia e relectura da capo. Nu numai omogenitatea stilistică, ci sinceritatea explozivă argumentează împotriva interpretării de mai sus. Atunci care e rostul dozei de melancolie rafinată din finalul poemului focal? Sigur că recenzentul are o idee, dar crede că trebuie lăsată cititorului libertatea de gândire.
Am vorbit de doza de ludic. Acesta se converteşte în humor explicit. Poemul la nudism e o anecdotă rotundă. Un witz chiar. Poanta lui aminteşte de unele poezii ale lui Marin Sorescu. Alături de cotropitor îl socot cel mai realizat. Deşi e întrucâtva dificil să detaşezi dintr-o sarabandă de jocuri poetice încântătoare.
O cronică ce nu găseşte nimic de amendat e riscantă. Cititorul o va considera encomiastică. Sicofantică. Îl va bănui pe cronicar de amiciţie cu autorul. Care să fie atunci latura umbrită a volumului în discuţie? Lasă, cel puţin cititorului care sunt, o anume impresie de lipsă de profunzime. A nu se confunda cu superficialitatea! Poezia lui Cristian Pavel e oricum, numai superficială nu! Are consistenţă, densitate, personalitate. Atunci? Comparaţia pe care lectura mi-o sugerează e dinamica de contact între două fluide naturale: apa oceanului cu aerul atmosferic. Coboară la câteva zeci de metri sub orice furtună, uragan de-ar fi (poezia de care vorbim e furtunoasă, dar nu e uragan) şi regăseşti liniştea. Dar există poezie fără furtuni. Care trimite la zicala apele limpezi sunt adânci. Poezia lui Cristian Pavel nu e mai bună sau mai rea decât cea sugerată de zicală citată. E doar altceva. E, repet, o poezie furtunatecă. Îşi asumă, deci, o anume limitare a adâncimii.
Constelaţia portofoliului de poezie a editurii Neuma nu e numai diversă. E şi armonică. Cele mai multe volume despre care am scris îmi apar reciproc complementare. O notă de seriozitate, fler editorial şi soliditate.
Related Articles
No user responded in this post