Majoritatea scrierilor lui Radu Ţuculescu sunt romane. Deşi, în aproape 43 de ani de carieră, restrânsă la volume tipărite, primele 2 au fost proză scurtă. Dar cum cu abia 2 ani în urmă, la aniversarea unei vârste rotunde, scriam pe larg despre cărţile publicate, mă voi mărgini la a nota că actualul roman, Femeia de marţipan (Polirom, 2020) e al şaselea din noua serie. Începută în 2006, cu Poveştile Mameibătrâne.
Pare să fi muncit mai mult la el. Nota post final sună itinerantc Basel – Cluj – Sighetu Marmaţiei, septembrie 2017 – martie 2020. Preceentul roman, Măcelăria Kennedy, văsuse lumina tiparului pe 8 iunie, cu 3 luni înainte de a scrie, pe malul elveţian al Rinului, primele pagini ale acestuia. De altfel, în Basel (unde a scris sute de pagini ale altor romane anterioare) se petrece o parte importantă a acţiunii.
Am evitat, în general, să povestesc romanele despre care am scris. Asta faci mai ales când n-ai prea multe elemente originale pe care să le subliniezi. Cum romanele fostului violinist (am ales deliberat aeastă cea mai veche calitate, dacă va avea sens să mă refer la proilul său e journalist radio-TV vom vedea), cu precăere ele mai recente abundă de originalitate şi chiar invenţie, iată că acesta cel mai recent (căci nu va fi ultimul) e cel mai original şi cel mai plin de invenţii. Aşadar voi pune accentul pe aeste elemente.
Dar cine e femeia de marţipan? O cheamă Maraia. Toate numele personajelor lui Ţuculescu au câte o doză de pitoresc, dar cel al eroinei, care, alături de eroul narator, străbate toate paginile cărţii, e intre cele mai originale. Pe mine mă trimite la cântăreaţa americană Mariah Carey, al cărei pronume sună aproape la fel. Dar autorul refuză să admită sursa, insistând asupra invenţiei personale. Oricum cititorul o ia ca atare. Dar dece de marţipan? Antica invenţie egipteană, perfeţionată mai ales de germani, joacă un rol important în ultimul capitol, o poveste poliţistă petrecută în Basel. Poveste în care cooperează perechea eroilor. Dar frma titlului se trage din ultimele pagini ale capitolului precedent. Când aceştia ajung, de fapt, în Basel. La capătul călătoriei prin oraşe europene. Bilele de marţipan verde pregătesc, subtil, aproape subliminal, prima scenă erotică dintre eroi. Relaţia lor evoluează gradual, cu o lentoare impecabil dozată. Să ne amintim că autorul e un maestru al scenelor erotice, cu precădere în această serie de romane. Un text virtual, care ar juxtapune scenele de gen, de la Poveştile mameiătrâne până la acesta, al şaselea, ar releva subtila iversitate punctuală, pe un fond calitativ de bun nivel. Dar cce diferă aicci faţă e precedentele e tocmai gradualitatea. Primul moment erotic, sub duş, are loc la pagina 159. Din total 220.
Deci Maraia e femeia de marţipan. Ea intră aproape intempestiv în scenă, spectacular, provocându-l pe Marti (aşa-I aflăm numele) la lectura unei cărţi care ne spune că în următoarele 200 e pagini chiar se va întâmpla ceva: Elogiul nebuniei. Cartea majoră a lui Erasmus din Rotterdam. Titlul original, Laus stultitiae s-ar putea traduce şi Elogiul prostiei. Cum marele teolog şi-a petrecut ultimii ani la Basel, cititorul avizat bănuie de la început că eroii vor ajunge pe malurile Rinului. Maraia e chimistă. Şi-şi face un masterat în studierea amprentelor… larimilor omeneşti. Găselniţa autorului merită salutată. Are o valoare metaforică de valoare poetică.
Aşadar, perechea eroilor poartă prenume consonante. Rezonanate chiar. Marti şi Maraia. Marti e, e apt, Martin Breda. El vrea să se facă detectiv criminalist. Şi, în ultimul capitol, chiar rezolvă un caz. De crimă în serie.
Substanţa romanului are, în linii mari, două componente. Amăzut eja că onul ultimului capitol e un ghid sui generis a oraşului elveţian de pe Rin. Am aflat că o parte a textului e scrisă acolo, la Basel. Cronicarul poate adăuga: nu e singurul roman scris aici. Ceea ce autorul a şi precizat, de-a lungul ultimilor ani, pe reţelele de socializare. Unde e destul de activ. Odată şi odată erade aşteptat să valorifice contactul cu pitorescul oraş. Basiliscul, animalul fantastic adoptat de oraş ca simbol, e prezent peste tot. Cele mai importante personalităţi istorice care marchează, prin prezenţă, discretă dar esenţială, îşi au locul lor. Am văzt deja că acţiunea începe cu provocarea eroului la lectura opului major al renascentistului Erasmus. Şi nu poţi descrie Baselul, cu ochi cultivat, fară a pomeni şi de Paracelsus. Istoria oraşului are o fază medievală la fel de reliefată. Pentru a crea conexiunea, chimista Maraia e pasionată şi de alchimie. Autorul are abilitatea de a evita tonul didactic, trecând peste lungul şi de prenume al alchimistului. Pentru Cronicar ar I o imparonailă gafă dacă le-ar cita.
Altă temă culturală, anterioară fazei elveţiene, e un fermecător jurnal de călătorie. Apitolul al doilea e intitulat chiar Călătoria. Maraia nu ascunde că tatăl ei dispune de resurse considerabile. Aesta îi oferă această călătorie. Aflăm, odată cu Marti, abia la capătul ei, dece. Cititorii n-au decât să citească da capo al fine. Nu voi numi oraşele e etapă, e problema cititorilor. Peste tot, autorul îşi permite o glumă năstruşnică. Fără de care n-ar scrie. Cei doi călători întâlnesc, pe cale, o serie e personaje integrate armonic în mediul local. Numite exclusive prin prenume. Nu voi preciza mai mult de un exemplu. Franz e… Franz Kafka. Recognoscibil de către ccititorii care au noţiuni identificatoare despre biografia scriitorului praghez. Amănunte care cer o ccunoaştere oareum profundă. Nici o referire la cărţii arhicunosute (identifcarea ar fi un exerciţiu prea simplu). Ci, de pildă, numele iubitei. Lectura acestui capitol e savuroasă. Elementele de biografie reală a acestor figuri sunt supuse unei ficţiuni constructive. Bigrafiile lor sunt desinronizate în realitate. Ar fi deci imposibil să fie întâlnite quasisimultan de personaje care găsesc pe internet inirmaţiile de are au nevoie. Pentru a ne servi de acest singue exemplu, Kafka a trait între 1883 şi 1924. Ccititorii n-au decât să resolve singuri exerciţiile de identificare şi să se informeze, folosind accelasi instrument.
Desigur, o minoritate de cititori au în bagajele personale, cunoşstinţele necesare care convertesc enigmele în glume. Pentru aceştia, lectura oferă un plus de savoare.
Este, atunci, romanul scris pentru cititori nu doar avizaţi, cci e-a dreptul culţi? Da şi nu. Cumva construcţia literară are ceva ccomun cu un roman celebru: Numele trandafirului. Dece? Şi construţia lui Eco oferă, de-a lungul înălţimii piramidale, o serie de secţiuni plane, pe are naraţiunea e coerentă. În ffuncţie de nivelul de erudiţie al cititorilor. De la povestea poliţistă, altfel subtilă, la descifrarea unui noian de semnificaţii, acesibile exclusiv unor medievalişti de vârf. Desigur, corelarea structurală pe care o propun cere păstrarea unui set dde proporţii.
Cititorii mai vechi ai lui Ţuculesccu ştiu că nu e singurul roman a să zic aşa corelativ. Umbra penei e gâscă (Dacia, 1991, reed. Galaxia Gutenberg) a fost apreciat ca un exerciţiu de lectură al aceluiaş roman al lui Eco.
Amprenta Clujului e prezentă şi aici, în preludiu. Precum în precedentele romane. Fără a-i spune pe nume. Dar lesne recognoscibil: piaţa catedralei, cu statuia lui Matia rex, Someşul, Feleacul. E posibil ca unele personaje să aibă un model, cum s_a mai întâmplat în romanele precedente, dar acum mă afu în ipostaya cititorului neozeelandez. Dar observacă niciunul din personajele de plan secund nu e banal.mă întreb dacă reapariţia lor la Basel e o stângăcie deliberate sau eccchivalentul unui legato pe portativ.
Dar cel mai interesant şi pitoresc personaj secundar e o babă itinerant. Care oferă ucheţele e flori albastre. O Pena Corcduşa sui generis. Care traversează fantomatic peisajul clujan. Rostul ei se dezvăluie când îi oferă lui Marti dezlegarea unei morţi misterioase a doi bătrânei de 85 de ani. Ca dar pentru debutul în cariera de detective criminalist. O poveste stranie, impresionantă.
Citind dedicaţia, cărţii, pentru Rauna, savurăm odată mai mult apetenţa aitrului pentru nume ciudate. Aflăm, târziu, că e o pisică. Ce încheie naraţiunea. De n+ar fi privită cu ochii mereu impresionaili ai lui Marti, ar fi una aproape standard. Dar nu pot să nu mă între de unde până unde Rauna. De nu-i una din menajeria autorului, e oricum o intentie rafinată. Rauna pare un hibrid a două nume. Unul celtic, Shauna sau Shawna şi unul anglo-saxon. Rowena. În pronunţie specifică. Probail sunt fanteziile mele.dar o carte plină de fantezzii merită mica fantezie a cronicarului. O carte care binemerită tot interesul.
Related Articles
No user responded in this post