IOLI

Revin pe margina ştirii despre decesul Iolandei Balaş. îmi pare decent să continui a nu-i lega numele de nici un epitet. Ar micşor-o.

Mazeta sporturilor, singurul cotidian de profil care supravieţuieşte, iată, încă, cu o ediţie tipărită, face multe concesii tabloidizarii triumfătore şi nu dezvolt acum subiectul. Oricum, gazeta online, acces(a/i)bilă pe baza unui abonament modic, plătibil prin factura telefonică, e primul ziar pe care-l deschid dimineaţa. Uneori singurul. Concesiile încep cu imaginea primei pagini. nu odată detestabilă.

Dar azi prima pagină multiplică, cu numărul tirajului, o imagine simbol. alb/negru. Iolanda deasupra ştachetei.

Am prins, în prima toamnă bucureşteană, în anul întâi, momentul legendar. pe fostul stadion Republicii, atunci singurul cu nocturnă, crainicul anunta: linişte! sare Iolanda Balaş. Erau campionatele balcanice, câţi din binecuvântata noastră generaţie, născută după război, acum pe ducă, mai pot fi martori direcţi ai acelui moment simbolic, repetat la fiecare concurs atletic? Ioli sărea după ce luase, la Tokyo, a doua să medalie olimpică de aur. doar a doua, mai nimic, acolo, faţă de cele 14 recorduri mondiale consecutive.

N-am dat încă pagina ediţiei online a Gazetei. Vedeţi, e unul din momentele în care n-o ironizez. Gluma cu mazeta fusese lansată de Caţavencu prima ediţie, încă din 90. Mi-a întrerupt lectura matinală ca să scriu acest remember. Cred că iar schimb subiectul blogului. Luni 21 n-ar mai valora mare lucru.

Eram în clasa a şasea. La doi ani după Melbourne. Din vară începusem a cumpilnic Sportul popular, urmaşul străvechii Gazete şi precursorul aceleiaşi, de după 89. Profesoara de educaţie fizică mi-a cerut ziarul şi ne-a citit, cu voce tare, un articol quasiomagial, un portret jurnalistic al sportivei. Atâta că-I pronunţa numele, nu ştiu dece, Balş. Ştiam deja că bătuse recordul mondial la proba ce ne chinuia la oră, cu sfoară în loc de ştachetă. Mă impresionase că o tânără cu doar 9-10 ani mai mare ca mine putea sări cu jumătate de metru mai mult ca mine, dar eram mândru că profesoara ne deschidea orizontul. Bineînţeles, nimeni nu sărea altfel decât foarfecă şi aceeaşi profesoară ne învăţase nu numai tehnica, ci mai ales că eseţialul era unghiul de atac al ştachetei. Apoi am văzut-o pe Ioli în cunoştinţă de cauză în rubric de sport a jurnalului de actualităţi ce prefaţa filmele la unicul cinematograf din orăşel.

Peste 32 de ani am avut o lungă convorbire teefnică, era preşedinte la Federaţia de atletism. Şi-a consumat peste 40 de minute cu un necunoscut, secretar general al unei ligi a suporterilor, care avea de organizat un concurs fulger de sprint în pauza fineli cupei României din acel an. M-a tratat cu răbdare şi blândeţe.

Nu dădusem nici primul examen al sesiunii de vară a anului întâi, când apăruse Decatlonul de aur al lui nea Vanea. Adică Ioan Chirilă, fie şi el odihnit. Portretele reportericeşti ale 10 sportivi români reprezetativi. Un an mai târziu, când nea Vanea îşi lansă, la librăria Eminescu, la parterul clădirii unde aveam atunci căminul, a doua sa carte, Finala se joacă azi, despre fotbaişti de legendă, am fost singurul participant care a luat 2 autografe. Pe ambele cărţi. Dece amestec amintirra acestui moment când e vorba de Iolanda Balaş? E un element de context. O dovadă colaterală de istoricitate. Abia ce murise Dej.

În Decatlonul…, capitolul Iolandei fusese scris manu proprio. Eram sigur, stilul diferea de cel al lui nea Vanea, inconfundabil acela. Peste 25 de ani avea să-mi confirme, la acel lung telefon. Titlul capitoluli era o găselniţă: Ultima ştachetă cade întotdeauna. Cine nu cunoaşte regulile atletismului de competiţie n-are decât să se informeze. Căci aşa e. După fiecare concurs victorios, după fiecare record mondial, la fete şi la băieţi, la înălţime şi la prăjină, ultima ştachetă cade întotdeauna. În încercarea firească a câştigătorulu de a-şi ameliora performanţa.

Dictonul emblematic al atletismului, regele sporturilor, este: citius, altius, fortius. Mai iute, mai sus, mai puternic, pentru generaţiile care nu vor mai avea latină în progrma şcolară. Unii dintre martorii acestui remember încărcat ineluctabil de nostalgie, se vor întreba ce-i aia decatlon. E proba probelor. Pentru care trebuie să fii iute ca sprinterii (dacă atletismul e regele sporturilor, proba de 100 m plat e regina atletismului), capabil de intens efort anaerob, să fii tactician inteligent, la semifond, rezistent la cele de fond, agil şi elastic la sărituri, puternic la aruncări. Dar se va întreba cineva, doar campionatele atletice sunt transise în direct de televiziuni, aşadar spectatorii sunt incomarabil mai mulţi decât cei doar 20,000 de e Republici, care făceau linişte când sărea Iolanda Balaş.

Iolanda a participat la 3 olimpiade. În 56, la Melbourne, deşi deja recordmenă mondială, a pierdut finala. N-are decât 2 medalii de aur. Roma 60 şi Tokyo 64. Cine nu cunoaşte regulile de desfăşurare ale unui concurs de săritură în înălţime, se va documenta. Eu n-am de gând să impurific cu explicaţii tehnice un rememeber sentimental. Ei, bine, ani de zile săritura la înălţime femei se desfăşura în 2 etape. Iolanda intra în concurs abia după ce toate celelalte competitoare ieşeau, ratând ultima lor ştachetă. Sigur că în sport, în general, premisa şansei victoriei e victoria asupra sinelui. Chiar şi în sporturile de echipă. dar truismul ăsta n-a avut niciodată o materializare concretă mai elocventă decât când sărea, în linista tribunei, a cărei viaţă e să freamete şi, mai nou, să facă valuri, Iolanda.

A fost singura sportivă de pe mapamond care determina derularea probei sale în 2 etape. Îşi începea săriturile după ce celelalte ieşeau din concurs. Nu se confrunta decât cu ea însăşi. Concretizând simbolul etern al sportului. Sigur, nu în marile concursuri internaţionale. Dar în peste 80% dintre cele la care a participat.

Fotografia alb/negru de pe prima pagină a Gazetei sporturilor de azi, 12 martie, o arată pe Iolanda atacând, în stilul anilor 60, ştacheta. Atunci toată lumea sărea în stilul foarfecă. Apoi, când ea încă bătea recorduri mondiale cu acest cel mai ineficient stil, bărbaţii deja săreau prin rostogolire ventrală. Aşa a fost bătu John Thomas, recordman mondial în 1960 şi favorit olimpic, de cei 3 sportivi cu cccp pe maieu. De 3 naţii diferite. campionul olimpic era georgian. Robert Şavlakadze. Pe atunci georgienii erau numiţi gruzini, de stăpânii ruşi.

Până în 1968, când, la Mexico City, americanul Fick Fosbury, a uimit lumea atacând ştacheta cu… spatele. Ruşii, mereu conservatori, au umplut hectare de hârtie cu tone de cerneală, ca să demonstreze că mişcarea e antisportivă. Apoi s-au aliniat, pe tăcute. Azi nimeni nu mai sare decât în stilul numit Fosbury flop. Dar, parcă cel care a impresionat mai mult lumea atletisului a fost un polonez firav, Jaczyek Wzoła, în 1976, la Montreal.

Ar fi putut Ioli să sară în aceste stiluri mai eficiente? Mai întâi dece mai eficiente? Pentru că atât la rostogolirea vetrală, cât şi la Fosbury flop centrul de greutate al sportivulu trece pe sub ştachetă, deci cu acelaşi impuls al săriturii, performanţa tehnică e mai mare. Pe când la antica foarfecă rraiectoria centrului de greutate e sensibil deasupra ştachetei. Dece aceste amânunte biomecanice? Tocmai pentru a sublinia excepţionalitatea performanţelor Iolandei. Ultimul său record mondial, 1.91 metri, e acum depăşit în concursurile de junioare. Ăsta e mersul atletismului. Citius, altius, forties. Acest record a rămas nedepăşit o lungă perioadă, dar mai mult a rezistat irealul record mondial al americanului Bob Beamon, medaliat olimpic cu aur tot la Mexico, în 1968. La lungime.

Întrebarea dacă Ioli şi-ar fi putut converti stilul la ventrală e retorică. Poate ari fi câştigat câţiva cenitmetri, poate ultimul ei record mondial ar fi rezistat mai mult. Dar simbolul ei n-ar mai fi fost la fe de pur. Ioli e o etapă în istoria atletismului, regele sporturilor. O stauie de fum în memoria binecuvântatei mele generaţii. Generaţie a cărei datorie să să încerce a transmite următoarelor imaginea acestei statui transparente. Căci odată cu Iolanda Balaş se sfârşeşte o epocă.