Un roman semnat de Emil Lungeanu e un hibrid savuros între o prăjitură şi o bijuterie. Mărturisesc că nu auzisem de editura Hoffman, dar văd că în colecţia Jurnalul cărţilor esenţiale, în care e încadrat romanul Jocul (2020) găsim, până acum, 105 titluri. Romanul prezent ocupă poziţia 90. Scriitori români. Centrul de greutate în zona interbelică.
În interviul acordat cotidinului Jurnalul, cu o zi înainte de disponibilitatea romanului (vândut odată cu ziarul, înainte de a intra în librării), scriitorul mărturiseşte că prima versiune a romanului o scrisese între 1999 şi 2001. Ceea ce explică unele trimiteri. Dar mai ales accentuează aspectul central – nocivitatea jocurilor pe calculator. Căci dacă efectul alienant a unui asemenea joc e văzut la nivelul la care e văzut pentru vremea respectivei versiuni nepublicate, e lesne de imaginat cum viziunea auctorială l-ar putea extrapola la prezentul publicării. Căci pentru evoluţia tehnologică 20 de ani sunt secole.
Este, oare, terifiant, efectul Jocului asupra eroului? Da şi nu. În 1856, când Dostoievski publică Jucătorul nimeni pe lume nu se gândea la calculatoare. Şi nu avea să se gândească încă multe zeci de ani. Iar când ideea de calcul electronic apare într-un roman SciFi celebru, un secol mai târziu, nimeni nu se gândea la această tehnologie ca la una de suport al Jocului. Dar tensiunea şi intensitatea dramatică pe care demonul pariului, genial descrisă de marele scriitor rus, e un facor alienant de aceeaşi natură.
Ce diferă, în plan psiho-mental, între eroul lui Dostoievski şi cel al lui Lungeanu? Amploarea fenomenului. Nebunia autodistructivă declanşată de drogul jocului cu cartonaşe marcate cu figuri şi numere atinge doar un segment îngust de la vârful scării sociale. Chiar dacă diferite variante, sub diferite nume, erau şi atunci practicate de cea mai mare parte a populaţiei. Dar… la nivel relativ benign. Marea nebunie nu era de întâlnit decât în sfera celor avantajaţi. Nenumăraţii sinucigaşi decavaţi la cazinoul de la Monte Carlo nu era şi nu putea fi compusă din ţărani, nici din mici meşteşugari. Pe când acelaşi drog, pe suportul tehnologiei informaţiei, e, prin definiţie, accesibil oricui. Sigur, eroul lui Lungeanu e singular. Dar e emblematic şi reprezentativ. Scriitorul însuşi îşi exemplifică abordarea prin cazul unul adolescent chinez care s-ar fi aruncat pe fereastră după ce jucase World of Warcrafts fără întrerupere timp de o zi şi jumătate.
Întrebarea pe care mi-o pun, ca cititor, este dacă riscul alienării sub influenţa Jocului e denunţat de scriitor, sau e doar un pretext pentru a-şi desfăşura neobişnuitele-i resurse. Altfel spus, în ce măsură romanul are un fond moral, sau e o abilă propunere de Joc? Nu cred că e o problemă de alegere. Cititorul generic n-are decât să-şi materiaizeze propriile preferinţe. Cu totul alta e condiţia cititorului lui Emil Lungeanu. Acesta nu se poate prevala de inocenţă. El va fi nevoit să refuze să aleagă. Atunci, dece mi-o pun (întrebarea)? Ca simplu artificiu cronicăresc. Nu am insolenţa de a spune critic. Pentru a sublinia prezenţa simultană a ambelor laturi. Care laturi sunt, de fapt, prezente simultan în mai toată opera remarcabil (dacă aş spune uluitor n-aş greşi, dar evit abuzul de termeni exaltaţi) de bogată stilistic a scriitorului.
Întrebat de reporterul ziarului Jurnalul dece acţiunea romanului se petrece în Irlanda, scriitorul a dat un răspuns care mi se pare şugubăţ. Deoarece pe noi, cei din extrema răsăriteană a continentului european ne leagă, de acest satelit al periferiei occidentale poduri celtice străvechi. Nu intrăm acum în istoria răspândirii europene a celţilor încă din epoca fierului. Reţinem doar sintagma originală satelit al periferiei occidentale. Din cele 3 ţări britanice în care ethosul celtic a supravieţuit, 2 sunt plasate pe insula Marii Britanii, Irlanda fiind nu numai singura care domină a doua mare insulă, Verdele Erin, dar elementul celtic e, acolo şi cel mai specific. Druizii, dispăruţi din Galia, dar şi din Wales, din Scoţia şi chiar din Anglia post romană, mai fac parte din memoria ancestrală a vorbitorilor de gaelică. Scriitorul a găsit un mediu cu prevalenţă fantastă e propice pentru a descrie maladia Jocului. Sigur, lucrurile se puteau întâmpla şi într-un mediu saxon, sau într-unul iberic. Dar în Irlanda ele au o semnificaţie de adâncime.
Eroul este membru al unei companii care oferă servicii genealogice. Deci istoric de meserie. Aflând de joc, îl încearcă, mai mult sau mai puţin într-o doară. Pentru a-şi adjudeca premiul de 10,000 lire. Aici e o licenţă conceptuală. Moneda Irlandei este euro. Ca membră a UE. E adevârat, la data primei versiuni, euro încă nu fusese lansat. A nu fi adus textul la zi acum, cu ocazia publicării, nu e un capăt de ţară. revenind, eroul nu dă dovadă nici de lăcomie şi nu e, aprioric, nici gambler. Are nevoie de bani pentru a cumpăra o monedă rară. Pe care o deţinea cu împrumut, contra 25 lire/zi. El nu e numismat, nu are cunoştinte specifice. Pare momit de actualul proprietar. Un oarecare. Care-l lasă să înţeleagă că moneda e o raritate ce-ar merita investiţia. El consultă un specialist de la British Museum. Şi află istoria insolită a monedei. Care ar avea pe avers efigia lui Nicola Ursu, zis Horea, liderul răscoalei antinemeşeşti (antinobiliare maghiare adică) din 1784. Acesta îi prezintă o istorie a răscoalei, din care rezultă o oarecare conivenţă între împăratul Iosif al II-lea de Habsburg şi Horea. Iar falsa emisiune monetară ar fi fost inventată pentru a-l monta pe împărat împotriva emulului său. Acesta a întors roata şi l-a executat. Cu roata, cum ştie cititorul român. Aşadar, probabil moneda ar fi una ascunsă de meşterul aurar. Care, evident, trebuia ucis. Aşa ar fi străbătut artefactul cele mai bine de 2 secole.
Aici e nevoie de de o precizare. Cultura enciclopedică a scriitorului ne pune încă o întrebare. Scenariul oferit de specialistul de la British Museum diferă in esenţă de adevărata istorie a evenimentului de la 1784. Din care e reţinută doar relaţia temporară dintre împărat şi liderul răsculaţilor. Versiunea literară se potriveşte perfect dinamicii narative. Aşa cum îl cunosc pe scriitor, pare mai probabil că acesta fusese documentat. Mai toată istoria e la îndemână pe net. Care, în cazuri ca acesta, funcţionează ca aide memoire. Dacă ar cunoaşte istoria reală, de altfel total diferită de cea care se preda la şcoală – când se preda, atunci a modificat-o cât să se potrivească dinamicii narative.
Teoria spune ca un erou literar trebuie să evolueze. Iar autorul trebuie să-l determine să opteze. Să decidă asupra soartei lui. Oricât de flamboyantă e naraţiunea, oricât ilustrează aceasta originalitatea şi multilateralitatea talentului scriitoricesc al autorului, principiile teoretice sunt respectate. În sens negativ. Condiţia iniţială a eroului e cât se poate de avantajoasă. Clientela companiei al cărei salariat e se selectează din categoria celor care dispun de posubilităţi. Mai e şi prieten apropiat al unui politician de prim plan, senator al Irlandei. Aflat în campanie electorală. Deci posesor a ceea ce am putea numi un capital relaţional important. Comparat cu eroul lui Dostoievski, se află în relaţii amiabile cu mediul social. Aflând de Joc, îl abordează iniţial cu luciditate. Investighează chiar eventualitatea ca muzica Jocului să aibă componente ascunse, cu efecte psihedelice. Ceea ce nu-l împiedică să contracteze maladia dependenţei. Care progresează. Mediul prin care se mişcă constată pasiv degradarea comportamentului său. Fără a sesiza cauza degradării. Incapacitatea de diagnoză a mediului social, al apropiaţilor Jucătorului, fie ei de conjunctură sau tradiţionali, vorbeşte, la o analiză atentă, despre egoismul societăţii. Nu explicit irlandeze. Iar acest egoism subiacent vorbeşte, literar, despre ce? Despre nimic altceva decât despre alienarea acestei lumi. Alienarea maladivă a eroului sucombat sub dependenţa Jocului nu e, în plan literar, decât un revelator al fenomenului alienării sociale în această lume supertehnologizată, debilizată de nenumărate dependenţe cu aparenţe benigne. Iar eşecul dramatic din final e mai amar decât eşecul eroului dostoievkian.
Istoria spune că Dostoievski a câştigat pariul descriind pariul pierdut de eroul său bolnav de patima pariurilor instituţionale. Reuşind să termine romanul în 26 de zile. Pentru a-şi onora datoriile. Emil Lungeanu (toutes proportions gardées) mărturiseşte a-şi fi scris romanul său în două etape. Reporterul care i-a luat interviul a ratat ocazia de a-l întreba, provocator, în cât timp va fi scris romanul său. Indiferent în care din versiuni.
În fine, finalul, formal retezat, dar ineluctabil sugestiv, trimite la teoria poveştii bis a lui D. I. Suchianu. Nu contează că aceasta din urmă fuese elaborată pentru cinema. Cu deosebirea că spaţiul de continuare a poveştii bis de către cititorul generic e îngust. Aparent nu există o continuare logică în mintea cititorului. Ce era de spus e spus, odată cu ultima frază. Maladia jocului e letală. Cumva dublu letală. Civil şi moral.
Dar… cu atât mai mult eternul cititor e provocat. La un joc al imaginaţiei. Care să fie premiul paticipării la acest joc de creaţie sui generis? De construcţie a unei poveşti bis de talia romanului însuşi. E, oare, această întrebare, o încercare de reabilitării ideii de joc? O speranţă că nu orice invenţie comercială ucide?
Şi o ultimă întrebare. Ar putea imagina cititorul, tot generic, al acestei cronici, vreo legătură a insolitului roman cu nuvela lui Julio Cortazar, Sfârşitul jocului?
Related Articles
No user responded in this post