LA ZI, CU 13 LUNI ÎNAINTE

Actualul premier e în funcţie de 3 ani şi 5 luni. Dintre care 2 ani şi 10 luni ca urmare a câştigării celor mai recete alegeri parlamentare. Susţinerea guvernelor prezidate de Dsa a fost asigurată după căderea în parlament a fantomaticului guvern MRU şi în primele 14 luni după alegerile câştigate cu cel mai mare scor după primele de după 90 de cee ace a fost – şi e mare păcat că nu mai este – alianţa USL. Majoritatea parlamentară asigurată pe 6 decembrie 2012, pe un val de entuziasm public nedescuajat de sabotarea, posibil exterioară, a şi mai marelui val care-l trimitea acasă pe fostul preşedinte, la referendumul din vara lui 2012, a fost aşa de masivă, încât a rămas mjoritate si după trădarea fostului partid liberal. Care a ajuns din doi paşi, după mariajul morganatic cu partidul fostului preşedinte, păstrându-şi numele dar pierzându-şi identatea, adversarul duşmănos al premierului cu care anunsese unde ajunsese.

Actualul premier a fost subiectul, în aceşti nici 4 ani, a 4 (patru!) moţiuni de cenzură. Care au picat (ca să citez limbaju actualului preşedinte) zgomotos, pe rând. Nu mai ţin minte precis cum au fost aceste demersuri constituţionale repartezare în timp. Dar, cum fosta opozitie prezidenţială abia intrase în parlamentul supradimensionat, fără a câştiga baremi un singur colegiu electoral, ar fi fost caraghioasă să iniţieze o atare moţiune în cele două sesuni parlamentare întregi, pe parcursul anului 2013, e mai probabl că cele 4 încercări de a dărâma constitutional guvernul trebuie să se fi derulat în cele 4 sesiuni parlamentare de după trădare şi ruperea alianţei USL, pe parcursul anilor 2014 şi 2015. Adică actuala opoziţie vehementă n-a lăsat sa treacă nici o sesiune parlamentară fără a depune câte o moţiune de cenzură. Până aici nimic criticabil, acesta e nu numai rolul, ci şi obligaţia oricărei opoziţii. Şi alte guverne anterioare s-au confruntat, la vremea lor, cu asemenea demersului, cu acelaşi rezultat. Singurele 2 excepţii au fost căderea unuia din nenumăratele guverne Boc şi acel ultim guvern prezidenţial de 72 zile, condus de MRU. Instalat de fostul preşedinte după demisia ultimului guvern Boc, care nu rezistase nu manifestaţiilor din ianuarie 2012, ci mai probabil ecoului international al acestora. Demiterea unuia din guvernele Boc în urma succesului primeia din cele 2 moţiuni de cenzură a fost fără effect. Fostul preşedinte, sigur pe susţinerea sistemului de putere atunci deja finisat şi pe susţinerea externă (care, vai, funcţionează şi acum), a refuzat propunerea majorităţii constituite, care depusese moţiunea victorioasă de cenzură, de a-l numi pe… Klaus Werner Ionahhis (sic!) premier şi, după un balet dizgraţios, îl numise tot pe Dl Boc premier. După ce spărsese a iuţeală, în spatele unor uşi închise, acea majoritate.

În contextul unui echilibru relativ între primele două forţe politice dintr-o anume ţară, creşte ponderea aşa numitelor partide balama. Cu procente mici dar nu îndeajuns de mici încât să se poată face majorităţi fără ele. Impotriva influenţei partidelor balama s-a practicat, în interbelic şi, în unele ţări europene şi după război aşa numita primă electorală. Care permite partidului câştigător al unor alegeri, dar cu un procent insuficient pentru susţinerea unui guvern monocolor, să obţină această majoritate absolute pe baza primei electorale. E.g.: partidul A ia 37%, partidul B ia 34%, altele restul. Dacă prima electorală e 10%, ea nu-i e suficientă partidului A, dar ii uşureazămult capacitatea de negociere, căci îi e de ajuns să se carteleze cu un partid care abia va fi depăşit pragul electoral, să zicem 5%, ca la noi. Dar, dacă ar lua 41% prima electrala i-ar fi de ajuns. Dacă sistemul e bun sau rău, există argumente în ambele sensuri. Cele 2 ediţii ale constituţiei postdecembriste nu prevăd prime electorale, deci nici legile electorale n-o fac.

Care e rostul acestor consideraţii constituţionale? Plec de la premisa că nucleul uzual de cititori nu e foarte interest, deci nici foarte documentat în materie. Încât forţa argumentative a analizei proprii trebuie să se sprijine pe o bază minimală de informaţii specific. Fac precizarea asta, fără a-mi fi modificat structura logică a analizelor de gen, în urma unei tonice conversaţii avute cu o colegă de promoţie cu prilejul întâlnirii din 25 septembrie. Dacă sfera mea de cititori e structurată pe principiul non multa, sed multum, atunci nici unul dintre aceştia nu trebuie lăsat nelămurit cât mai complet.

În anii 90 rolul partidelor balama în zona est europeană, fostă colonie a imperiului roşu l-au jucat mai ales organizaţiil minorităţilor entice principale. Cea turcă în Bulgaria, cea maghiară la noi şi în Slovacia (ctuala Bratislava, fosta Pressburg, antica Istropolis. fusese, sub numele Pozsony, capital restulu de regat maghiar după întemeierea paşalâkului de la Buda). Condiţia minorităţilor germane din Cehia şi din Polonia, precum minorităţile vlahă şi maghiară din Serbia e fundamental diferită). În particular la noi rolul ăsta l-au jucat, mai mult sau mai puţin alternative, UDMR (care nu e partid politic, dar funcţionează şi ca unul) şi cele două partide naţionaliste, har cerului dispărute. Ei, bine, acum rolul de partid balama îl are o dizidenţă a blocului social-democrat, autodefinită ca UNPR. Adică o entitate fără doctrină definite. Care a balansat de mai multe ori, din 2009 (de când i-a asigurat fostului preşedinte debarasarea de PSD, cu care partidul propriu alcătuise, după parlamentarele din2008, o majoritate uriaşa, de 75%). Şi care, la cele 4 moţiuni de cenzură, ca să revenim la temă, a declinat curtea partidului pe care l-am numit, în demersuri analitice anterioare, hibrid şi care, acum, este tot partid prezidenţial. Al actualului preşedinte. Menţinerea actualei majorităţi parlamentare, y compris menţinerea guvernului în funcţie, cu premier cu tot, depinde efectiv de acest aşa zis partid. Ce l-a determinat pe liderul său să aleagă continuarea susţinerii unui govern pe care noul preşedinte a afirmat repetat că-l vrea plecat? Pentru a-şi instala un guvern al său. Simplu. Partidul hibrid n-are, totuşi, cum să fie, in ciuda… ciudăţeniei virajului trădător din 2014 şi nici nu e un monolit. Poate va ajunge monolot, poate nu. Oricum nu asta e ce ne interesează acum. Dar e cât se poate de improbabil că, în eventualitatea unei noi trădări a partidului balama autonumit UNPR, s-ar complica fuzionând cu el prin absorbţie sau batăr ar fi dispus să facă o alianţă formalizată juridic, în vederea parlementarelor de peste abia mai mult de un an. Cine-a trădat o dată… iar acest partid balama a trecut de cel puţin 2 ori dintr-o majoritate în alta. De unul singur la parlamentare, şansa lor să treacă pragul electoral e discutabilă şi ei ştiu. Cum o să rişte să iasă din prim planul politic, să piardă poziţia avantajoasă a celui care decide majorităţi? Ar fi de ajuns ca partidul hibrid să ia în 2016 cu un singur loc mai mult în parlament ca domniile lor să sară fără jenă în barca cu flamură prezidenţală. Până la alegeri mai e posibil de depus o singură moţiune de cenzură. În sesiunea februarie – iunie 2016. Căci constituţia interzice depunerea unui atare instrument în ultimele şase luni de mandate parlamentar. Comportamentul UNPR depinde de amplificarea gradului de implicare în politică a forţelor extrapolitice. Conditionat să sprijine actualul guvern în propriul interes, câtă vreme sprijinul nu i-ar aduce prejudicii mai mari decât riscul de a nu intra singur în parlamentul viitor.

Tema analizei e incercarea de a descifra rostul şi semnificaţia acestei cea mai recentă mo tiune de cenzură. O analiză cât de cât serioasă trebuie să ţină seama de toate elementele de context. Există asemănări semnificative între ultimele 2 astfe de exerciţii constituţionale: ambele au coincis, ca dată, cu momente tot semnificative din interacţiuna dintre DNA şi premier. În iunie a fost chemat intempestiv la DNA de un procuror obscure, penrru a I se comunica începerea asupra lui a urmăririi penale. Despre dosar si consistenţa lui, mai la vale, să nu pierdem şirul. Abia ieşit de la DNA, premierul e convocat, la fel de intempestiv, la Cotroceni, pentru a i se cere demisia. Iarăşi comentarea logicii, oportunităţii şi chiar a legalităţii solicitării prezidenţiale, mai încolo. Simultan partidul hibrid al preşedintelui anunţă moţiune de cenzură. Coincidenţă? Ghinion? Moţiunea cade cu 197 voturi faţă de cele 282 necesare pentru a trece. Deci vor fi votat-o în mare oamenii reşedintelui, ca să nu ratăm ocazia de a parafraza titlul unui film relevant, plus parlamentarii maghiari. Coincienţa se repetă cu variaţii stilistice minore: această moţiune e anunţată în ziua în care dosarul premierului ajunge în justiţie. Nu contează că a fost depusă formal a doua sau a treia zi. Tăcutul preşedinte a învăţat să se servească de mass media mai eficient decât precedentul în funcţie. Dacă acela nu se putea abţine să nu jignească, debordând de harţă, la conferinţele de presă, pe reprezentanţii postului TV pe care-l considera duşman, fiind asigurat de susţinerea unui mare număr de agenţi media obedienţi, cel de acum pur şi simplu îi ignoră pe cei care nu-i servesc cauza. Mai toate întrebările ce-i sunt adresate sunt mingi ridicate slugarnic la fileu. Aşa s-a pronunţat, cu calmul relaxat ce-i serveşte de minune, de cel puţin 3 ori cu ostilitate nedisimulată la adresa preşedintelui. Înainte de a pleca în turneul american, participând în treacăt – şi ratând senin o ocazie de a servi interesul ţării – pe la Consiliul European: O nouă aluzie la demisia premierului, fără a repeat formal cererea (caci s-ar fi făct de râs să-I fie refuzată a doua oară cererea formală), formula acest prim ministru nu va participa niciodatăla Consiliul Eurpean cât sunt eu preşedinte^* şi, mai ales, exprimarea publică a preferinţei pentru reuşita moţiunii de cenzură. Dacă cererea direct a demisiei premierului rănâne cât de cât discutabilă, desi un atare demers nu e defel prevăzut în constituţie printer atribuţiie funcţiei prezidenţiale, interzicerea ipso facto a participării premierului, acesta sau altul, fiind cu totul contrară legislaţiei şi normelor europene^**. În fine, exprimându-şi public preferinţa pentru o tabără plitică, preşedintele încalcă grav neutralitatea funcţiei. Că fostul preşedinte călca mereu constituţia şi legile, stabilind un raport e forţă între el, cu camarila şi sistemul lui de putere şi restul ţării, a fost incalificabil. Dar că mentalitatea beneficiarului alegerii în functie a rămas aceeaşi, e mult mai grav. Cine spera o schimbare, se confruntă cu contrarierea speranţei. Cine nci nu spera şi nu-şi făcea nici o iluzie în privinţa acestui personaj nu are nici un motiv săse simtă mai bine. Dar, sa revenim la analiza moţiunii, a rezultatului ei şi a semnificaţiei acestui rezultat.

Ar fi o greşeală impardonabilă să presupunem că partidul prezdenţial hybrid nu realiza şansele practice nule de succes a şi acestei moţiuni. Se pune atunci întrebarea dece şi-a consumat muniţia unisesiune la început. Calculul politic, pe care trebuie săresuunem că strategii partidului, în probabilă colaborare informală, discrete, cu strategii Cotrocenilor, pentrua determina momentul optim al unei moţiuni de cenzură pe arcursul actualei sesiuni parlamentare, ar trebui esăcompare viteza a două procese cu efecte politic opuse. Pe de o parte efectele campaniei DNA, care, sub aparenţa anchetării tout azimut are ţinte politice precise (cea mai recentă – Kuki Tăriceanu, singurul demnitar care a vorbit sistematic deschis despre abuzurile sistemului judiciar), pe de alta acumularea efectelor economice positive ale guvernului. Potrivit acestor criterii, pare evident că amânarea moţiunii către sfârşitul sesiunii parlamentare ar fi sporit şansele demolării guvernului. Prin decimarea personalităţilor opuse sistemului şi, mai ales, prin propagarea şi amplificarea fricii. Care, cum arătam în analiza din 21 septembrie, paralizează practic o mare parte din administraţie. În optica proprie, decizia de a epuiza acu muniţia constitutional nu oate avea decât 2 motive: pe de o parte crearea unui fals confort guvernului şi susţinătorilor lui. Căci aceştia riscă să tragă concluzia liniştitoare că guvernul are asigurată funcţionarea încă 4-5 luni. Ba chiar riscă să considere că repetarea eşecului viitoarei ultime moţiuni de cenzură din actuala legislatură i-ar scoate la liziera încheierii mandatului constiţuţional. Pe de altă parte semnificaţia ar fi, gândind la rece – şi trebuie să credităm partida prosistem (preşedinte + partid prezidenţial hibrid) cu capacitate de analiză eficientă la rece – că această partidă a renunţat deja la lupta politică cu mijloace legale şi mizează totul pe realizarea scopurilor de putere prin abuzul sistemului. Coerenţa impecabilă (desi termenul sună ciudat, dar exprimă exact realitatea) a mişcărilor DNA, alegerea nu numai a ţintelor, ci mai ales a momentelor de incriminare a acestora, identitatea schemelor de atac (bazate, de regulă, pe denunţuri posibil livrate sub presiune şi şantaj, a unor personaje fie dubioase, fie obscure, fie şi una şi alta, fapte incriminate fie neplauzibile, fie străvechi, scăparea amănuntelor în presă, care trăieşte din scandal (iar majoritatea presei e controlată de sistem, başca infestată cu agenţi acoperiti ai serviciilor).

În fine, aceste demersuri personale ţin de paradox. Un segment intelectual semnificativ ca procent, de bună credinţă, dar, vai, gata polarizat, va considera analizele propuse ca elucubraţii. Deşi şi lor, dacă nu mai ales lor li se adresează. Sunt însă aproape sigur că observatorii federali nu mă monitorizează. Oricât le-a crescut – şi pe banii mei! -, potenţialul de monitorizare. Şi oricât le-ar creşte. Auditoriul meu e neglijabil. Chiar fără conversaţia pe care am avut-o la întâlnirea colegilor de promoţie, care mi-a sporit semnificativ obligaţia asumată, aş fi continuat să-mi agasez vechi prieteni cu viziuni de la diferit la opus. Nu e nici locul, nici momentul, să explicitez raţiunea acestei consecvenţe. Dar acea scurtă conversaţie are, cum spuneam, rolul şi rostul ei. Adaugă o pepită peste lopeţile de nisip aurifer deja aruncate în balanţă…