LECTURA MATINALĂ A ZIARELOR

Odată cu promovarea, ca suporter, în categoria old boys, structura de interes faţă de reflectarea în mass media a fenomenului sportiv s-a reprofilat. Am încetat să urmăresc exhaustiv. Mai ales meciurile cupelor europene, pentru accesul la care, aproape ¾ din viaţa de suporter, aş fi dat multe din cele pentru care m-am luptat ca să le am. Mie din ce în ce mai greu să privesc un meci la care n-am cu cine să ţin, deşi în tinereţe aveam un sistem de criterii care lăsa afară cel mult 6-7% din meciurile posibile. Dar mai ales deoarece, din motive de fus orar, majoritatea acestor meciuri sunt transmise la ore care mi-au devenit foarte incomode. Mă mai uit, din când în când, la atletism şi la olimpiade. Unde prefer tot atletismul. Regina sportului. Revenind, astfel, odată cu senectutea, la primatul lui citius, altius, fortius. Arunc, de când am acces permanent la internet, câte o scurtă privire pe ediţiile online ale celor două ziare de sport, dar le cumpăr numai când au a-mi aduce veşti bune. După victorii ale echipei al cărei suporter sunt de 54 de ani. Grija faţă de confortul emoţional devine, la vârsta asta, o necessitate elementară. Comparabilă cu respectarea dietei, a medicaţiei, a disciplinei de viaţă în general.
Întâmplarea făcu să cumpăr azi dimineaţă ziarele de sport. Urmărind aseară, târziu (pentru standardul meu actual), meciul echipei mele, am pierdut cea mai important probă olimpică: 100 metri plat. Dar, cum rezultatul era previzibil, faptul de a o fi disecat azi dimineaţă, pe fondul lecturii ziarelor de sport, care dedicau, fireşte, cele maimulte pagini nu atât olimpiadei în sine, cât excepţionaqlei performanţe a frumoasei gimnaste care, la o vârstă socotită a finalului de carieră, 22 ani, luase, tot ieri, aurul la sărituri. Eveniment urmărit ieri în direct, ca aperitiv la un banal meci de divizia A. Care, acum, e deja aproape mai important pentru mine. Voi trece peste performanţa previzibilă a lui Usain Bolt şi voi reţine din materialul televizat dedicat analizei cursei de 100 metri plat un fapt semnificativ: comentatorul canalului TV Eurosport este unul din recordmenii americani ai probei, contemporani cu controversatul canadian Ben Johnson. Green pe nume. Care ştie dinlăuntru toate resorturile probei. Şi care, când apreciază tactica jamaicanului ştie exact ce spune. Tactică în cea mai rapidă probă atletică? Ei, uite că da. Un mare campion la 100 metri plat e un cumul de maşină mecanică şi creier “supersonic”.
Sandra. Aflu abia acum că o mai cheamă şi Raluca. Deloc întâmplător, îmi era cea mai apropiată sufleteşte. Nu în primul rând datorită frumuseţii, deşi nici asta n-are cum să nu conteze. Ci deoarece zâmbetul ei are o puritate neobişnuită. Nu m-am mirat când a făcut gestul de a-i agăţa de gât medalia lui Octavian Belu, cel mai titrat antrenor român de gimnastică. Uimit, acesta a declarat că nici o sportivă n-a mai făcut un astfel de gest în întreaga lui carieră. Că este legitimată la clubul din care s-a desprins echipa de fotbal al cărei suporter sunt îmi sună logic.
Că a fost avantajată de ordinea de concurs e evident. Oricât s-a ferit să afle ce se întâmplă, antrenorii ştiau exact ce are de făcut: îi era de ajuns să aleagă dintre săriturile pregătite pe cele mai uşoare, pe care să le execute cât mai aproape de perfecţiune. Căci e bine ca publicul care acum aplaudă entuziast să ştie că la gimnastică fiecare sportiv pregăteşte mai mulote variante tehnice, iar alegerea unaia sau a alteia în concurs ţine de tactică. Mai ales în actualul sistem de arbotraj/notare, total diferit de cel din anii când Nadia concura. Ce mai avea Sandra de făcut era mai simplu decât ce avuseseră de făcut toate celelalte 7 concurente: să se concentreze, să se izoleze de concurs şi apoi să execute săriturile indicate de antrenor, în conformitate cu cerinţele tactice. Faptul că a reuşit e deosebit de meritoriu, dar, pentru a fi complet cinstiţi, i-a fost mai uşor decât concurentelor ei, marea favorită y compris. Testul ei major ca sportivă va fi solul. Nu ne rămâne decât să sperăm împreună că îl va trece.
Şi, totuşi, ca străvechi spectator de gimnastică, deşi deja am precizat că după meciurile de fotbal ale echipei mele abia dacă urmăresc, fragmentar, unele competiţii atletice, a fost un element din finala de sărituri fete ieri care m-a impresionat chiar mai mult decât autocontrolul şi perfecţiunea tehnică a Sandrei: prezenţa unei veterane, cu vârsta aproape dublă faţă de media concurentelor: Chushovitina, care, la 37 ani, a reprtezentat pe rând fosta URSS, apoi artificiala structură CSI, la Barcelona, în 1992, apoi ţara ei natală, Khazakhstan şi acum Germania. O longevitate sportivă demnă de toată lauda. Într-un sport în care Sandra, la 22 ani, e ea însăşi veterană.
Revenind la cursa de 100 metri plat, să observăm o progresie cel puţin interesantă: În 2004, 5 alergători coborâseră sub 10.00 secunde, în 2008 au fost 6, iar acum 7. Şi, poate, fără accidentul, probabil muscular, stupid, al jamaicanului Asafa Powell, toţi cei 8 competitori ar fi înregistrat timpi sub 10 secunde. Dar să facem puţină istorie: limita de 10.0 secunde (observaţi diferenţa de scriere, datorită progresului tehnic al măsurării timpului) a fost multă vreme considerată limita biologică a organismului uman. Deşi sprinterii negri, pe vremeuri aproape exlusiv americani, acum din toate ţările cu populaţie parţial sau total neagră, au domnat şi continuă să domine această probă, primul atlet care a înregistrat, ca record mondial, în condiţii de concurs, timpul de 10.0 secunde a fost (vest)germanul Armin Hary. Un teuton. Alb. În 1960. La scurtă vreme, în acelaşi sezon, alt alb, canadianul Harry Jerome, a egalat recordul. Iar în 1972, la München, medalia de aur a fost cucerită de rusul Valeri Borzov. Printre foarte puţinele excepţii. Iată că într-o probă în care recordurile mondiale avansează foarte lent, firesc de lent, a fost nevoie de jumătate de secol pentru ca toţi finaliştii probei să depăşească anticul record simbolic al teutonului.
Şi acum, să termin articolul cu fotbal sau nu? Ei, bine, nu. Şi nu penrtru că interesul meu penrtru fotbal s-a restrâns aproape exlusiv la soarta echipei mele, iar ce public pe blog, oricât de personal, e conceput a radia experienţă în jur. Ci pentru că rostul celor de mai sus e nuanţarea tabloului olimpic la zi, în schiţa de portret a două momente olimpice emblematice, ale zilei de ieri, din perspectiva cuiva ce aparţine altei generaţi şi, cu o vorbă ardelenească, ţine minte de demult.
Cytoxan