LECTURI DE VACANŢĂ

Cu 56 de ani în urmă citisem un excelent articol semnat de regretatul D. I. Suchianu, patriarhul cronicarilor români de cineva, într-un număr al valoroasei reviste Secolul XX. Reţin, după aşa o îndelungată perioadă, o frază de efect: Nutresc un profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de filmul şi romanul poliţist.  Până la acea vârstă, adolescentină sau postadolescentină citisem o grămadă de romane poliţiste autohtone, maculatură ieftină, pe o schemă propagandistică (în care ofiţeri patrioţi de miliţie prindeau spioni imperialişti care încercau să fure secrete ale ştiinţei şi tehnicii noastre. Dintre care câteva flori rare, precum, de pildă, primul volum din seria Cireşarilor. Clasicii de gen abia începuseră a fi traduşi, nu ajunsesem la ei, Rodica Ojog Braşoveanu (care s-abucurat de eticheta Agatha Christie a României) abia avea să se lanseze, idem romanele mai consistente ale lui Haralamb Zincă (pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman). Văzusem un singur film cu tentă poliţistă. Aveam, deci, o bază subţire. Lectura acelui articol mi-a cimentat apregiarea asupra subgenului, tocmai când piaţa literară fu inundată de produsele clasice. Tatăl meu, fie odihnit, acumulase o bibliotecă bogată dintr-o colecţie a vremii. Al cărei centru de greutate se situa în zona autorilor americani. Se putea observa, la primele romane ale unui Raymond Chandler, că trducerile epocii marcau două curente: clasici ai enigmelor canonice (Agatha Christie, sir Arthur Conan Doyle) pe de o parte şi romane americane, cu tentă accentuat socială. Emblematic e filmul Julia (Fred Zinnemann, 1977), în care remarcabilul actor Jason Robards jr. îl joacă pe Dashiel Hammet, considerat părintele romanului poliţist American în accepţiune modernă.

În articolul referit e menţionată o capodoperă a subgenului, aparţinând, deloc de mirare, Agathei Christie: Cu cărţile pe faţă (1936). În care, Hercule Poirot, celebrul şi pitorescul detective al autoarei, deduce asasinul pe baza analizei fişelor de înregistrare a două partied simultane de bridge. Inaccesibilă atunci, am ajuns s-o citesc după zeci de ani. A prilejuit o bună performanţă mezinei mele, care, în copilărie şi adolescenţă, dovedea o capacitate deosebită de analiză logică.

După acea lectură reper, mai precis după un roman parodic,  neconvenţional şi unic în felul lui în bibligrafia scriitorului francez André Wurmser, am elaborat, în compania colegilor de camera (cu care cumărasem, în devălmăşie, acel număr din Secolul XX, o schema progresivă de poveste poliţistă. Pornind de la schema de bază, asasinul nu e bănuit de-a lungul acţiunii, e descoperit în final, iar cititorul cu un minim de exerciţiu logic e silit să recunoască unicitatea soluţiei detectivului. Iată dece, sublinia D.I. Suchianu, e greu sa scrii o poveste poliţistă bună.

Dincolo de formula logică de bază, am socotit a fi, cu sau fără concreteţe, următoarele:

Asasinul e însuşi povestitorul/scriitorul. Cel mai apropiat model, zece negri mititei, tot A.C.; versiune mai lesnicioasă, scriere la persoana întâia. Model, mai autentic mai jos, dar tot A.G.;

Asasinul e însăşi victima. Imposibil altfel decât o sinucidere ascunsă, rafinată; model pusibil, nu l-am întâlnit;

Asasinul e însuşi detectivul. Acesta e angajat să ancheteze o crimă pe care a comis-o. probabil există destule modele, poate oi fi întâlnit câteva, le-am uitat;

Şi varianta supremă, complet abstractă. Asasinul e însuşi cititorul. Ne putem imagina o coadă lungă la poliţie, formată din cititori care se autodenunţă după lectură. Nu ştiu daca i-a dat vreunui autr prin cap. Rămâne o farsă genial. Mai degrabă imposibilă. Dar distractivă.

În vacanţa care s-a încheiat de curând, defectându-mi-se laptopul, l-am împrumutat pe cel al nepotului meu. La care n-aveam nici net, nici e-mail. Nu mi-am putut face temele. De fapt nici nu puteam face altceva decât să citesc din cărţile acumulate în memorii externe. Ma voi referi doar la 3 romane poliţiste, ignorându-le pe celelalte câteva. Aş putea spune 4 cărţi poliţiste, dar voi ignora colecţia de farse comice Naraţiuni detective – într-un tempo classic, monoton. În care regretatul Leonida Neamţu îşi mixează personaje din alte romane. Lipsite de febra de origne necunoscută, care vibrează în cărţile sale cu greutate, această colecţie de miniaturi nu serveşte decât ca glumă exclusiv cititorilor împătimiţi ai originalului scriitor. Ocolind aceste minipovestiri, cu tot cu patina lor poliţistă, să adăstăm asupra unui roman poliţist bun pentru Editura Militară, Moartea ca o floare de nu-mă-uita. Îl regăsim pe Adrian Mocanu, detectivul ce însoţeşte orice autor de romane poliţiste, indiferent de nivel şi pretenţii. Ca ofiţer de miliţie într-una din primele cărţii ale autorului, în altele, după ce mai ales Editura Militară şi cititorii fidelizaţi s-au obişnuit, ajuns colonel de Securitate. Aici (cartea apare în 1973) nu i se precizează afectarea. Oricum e anchetator oficial. Originalitatea schemei, care face povestea lizibilă, e că asasinul a cărui crimă e semnalată din primele pagini, e fratele geamăn senect al… primei sale victime: propriul frate geamăn. Regula tradiţională de a nu folosi fraţi gemeni în intrigi poliţiste e încălcată ironic şi chiaar amuzant. Nu putem să nu ne amintim de unul din romanale semnate Ellry Quinn (pseudonimul literar al scriitorului american Frederic Danay)  în care se jonghlează cu tripleţi. Ideea ca aici unul din gemeni e asasin, iar celălalt una din victim e inedita şi amuzantă. Un alt element amuzant e dilogul quasipermanent dintr anchetatorul official Adrian Mocanu şi profesorul solitar Marius Lupu.

Ajungem, în sfârşit, la partea cu greutate a reportajului. Cele două romane ale Agathei Christie. Crima din Orient Expres e o schema constructive la care nu mă gândisem când alcătuiam lista schemelor insolite. O crimă colectivă. Comisă de o asociaţie ad hoc de asasini. Nici unul nu dă lovitura cauzatoare medical de moarte. Mai bine zis nu se poate determina această lovitură. Prezenţa lui Hercule Poirot  în xpresul european în care se petrece crima cu fond punitive (victima merita pedeapsa, sustrăgându-se acesteia) e conjuncturală. Oricum îl precede propria faimă.

Dintre inerentele ecranizări, amintesc două. Cea din 1974, regizată de Sidney Lumet, cu o pleiadă de actori de ţinută. Albert Finney e Hercule Poirot. Cealaltă, relativ recentă (2017) e regizată de Kenneth Branagh. Care, ca de obicei, îşi rezervă sieşi un rol important. De data asta chiar Hercule Poirot.

Al doilea roman al celebrei scriitoare, citit în vacanţă, e un unicat. Uciderea lui Roger Akroyd (1926). În română Cine l-a ucis pe roger Ackroyd? Ciudăţenia e că Hercule Porot se stabilise într-un sat englez, retras din activitate. Cariera lui bibliogrfică avea să continue mulţi ani. Acţiunea e narată la persoana întâia de… personajul care se dovedeşte a fi asasinul. Interesant, am citit versiunea românească la puţin timp după aiuristica clasificare. Fără să-mi dau seama ca schema corespundea formulei asasinul e însuşi autorul. Mă rog, naratorul. Iar acum, la relectură, am constatat că, afară de numele victimei şi, prin definiţie al celebrului detective, nu mai ţineam minte nimic. Deşi aş putea povesti capitol cu capitol cărţii citite mai devreme decât acest roman.

s-ar pune întrebarea dece un articol la urma urmei despre romane poliţste cum se face că- ignore pe sir Arthur Conan doyle? Şi implicit pe mai celebrul său detectiv Sherlock Holmes? Simplu. În vacanţă n-am citit nici una din cărţile lui. Şi, oricum, de-aş fi citit, aş fi preferat o carte nonpoliţistă: O lume dispărută.