MAGIC TRANSFER VITAL

Lectura cărţilor Dnei Andrea H. Hedeş e, în general, fluidă. În sensul că nu opune rezistenţă. Indiferent dacă e vorba de poezie, proză, basm, roman, eseuri. Proprietate care se întznleşte în doze variabile la autorii ale căror cărţi sunt recenzate în primă instanţă pe blog. Ei, bine, această cea mai recetă carte (Marea e frumoasă ca tine – Editura neuma 2023) nu constituie neapărat o excepţie, dar e, categpric, una specială. Şi nu datorită inerentelor dificultăti determinate de frecvenţa neobişnuită a cuvintelor vietnameze. De fapt acestea sunt fie traduse imediat în text, fie sunt nume proprii din zona vietnameză unde eroul şi prietenul său local au călătorit. Exemplul simbolic e numele straniei fiinţe metamorfice Hoa Lê – Floare de Păr. Suntem obişnuiţi cu numele japoneze, iată că formatul se întâlneşte şi la unele nume vietnameze.

Interesant, textul romanului are o continuitate aproape da capo al fine. Cu excepţia începutului şi finalului. Pe de altă parteperioada călătoriei de studii în Vietnam e relatată realist, concret. După întoarcerea eroului în oraşul natal, Graz, până la final, textul lunecă progresiv spre fantastic. Lipsa decupării textului în capitole îşi are rostul. Deşi naraţiunea trece de la relatare reală la ficţiune, ea are o coerenţă interioară fără echivoc. Fără ruperi de ritm, dar cu surprize distribuite inteligent, condiţionând evoluţia dramatică. Cel mai elocven exemplu e apariţia oarecum bruscă a personajului Jäger. Ai zice Deus ex machina, dacă n-ar fi un antizeu –  deşi predă teologia romano-catolică – şi mai ales n-ar declanşa mecanismul final. Semnificativ, el dispare în finalul finalului. Dacă am admite metafora că întreaga acţiune e condusă cu mână sigură de un demiurg (care nu-i decât autoarea însăşi), Jäger nu mai are loc în poveste.

O subtilitate remarcabila a scriiturii e tonul narativ delicat al primei părţi, pentrecute în Vietnam. Experienţa în aterie a autoarei nu se manifestă doar prin autenticitatea unui spaţiu prea puţin familiar cititorului român, prin bogăţia de amäde tot felul, inclusiv gastronomice. Asta ar fi banal. Dar ea ruşeşte să redea rafinamentul acestui spaţiu civilizaţional care pentru european se vede şi se simte exotic. Prin tonul narativ. Semnificativ, lumea locală, întâlnită de erou pe parcursul unei călătorii de cercetări antropologice, presupusă limitată în timp, e privită  de acesta nu cu uimire (era al cincilea stagiu annual al cercetărilor sale de teren), ci cu naturaleţe şi cu distretă, dar implicită bunăvoinţă. Din comportamentul populaţiei locale se detaşează politeţea ireductibilă. Pe care o recunoaştem în relaţiile cu străinii la toate populaţile costiere ale extremului orient. O cunoşteam din îndelungă experienţă indirectă la japonezi şi la chinezi, nu ne miră s-o regăsim la vietnamezi.

Dintre băştinaşi singurul personaj important apare efemer. E CHÚ Rong, paznicul unei peşteri montane, pe o insulă nordică, unde Leander (încep să-I spun pe nume) petrecuse o noapte. El îi dăruieşte domnului profesor o păpuşă zdrenţuită, aflând că tema centrală de cercetare a acestuia e teatrul păpuşilor pe apă. O tradiţie folclorică zonală. Obiectul, transportat acaă, în Austria, va deveni elementul focal al dramei.

Ce se întâmplă mai departe, de la începutul recondiţionării păpuşii, de la solicitarea către prietenul Bao din Vietnam (cu care acţionase împreună în cercetările din Vietnam) şi către un poet Chinez, Mister Li pentru materiale specifice, în fine soicitarea unui profesor rus, de care aflase întâmplător, a unor fire subţiei de aur, sunt etape a unui proces care repetă mitul Pygmalion. E esenţa şi nucleul cărţii.

Eludez narativul mitologic. Dar socot necesar să plasez munca migăloasă a lui Leander, eroul cărţii, în contextul a cel puţin două opere literare bazate pe mitul lui Pygmalion. Pentru a analiza diferenţele dintre toate trei. Cu scopul de-a demonstra primatul cărţii recenzate.

Piesa eponimă a lui George Bernard Shaw, dincolo de relevanţa socială, deloc neimportantă în sine, pune accentul pe humorul specific dramaturgului britanic. Filmul bazat pe piesă – My Fair Lady – un musical spectacular, devenit clasic – adaugă poleiala. Atât piesa, cât şi filmul, destind. Stârnesc cel puţin zâmbete bref, bat spre comedie. Halou sentimental da, în doze seducătoare, rezonanţă emoţională nu prea.

Cu totul altfel e romanul lui Auguste Villiers de L’isle-Adam, Viitoarea Evă. Personajul major nu e inventatorul Thomas Alva Edison, fabricantul androidului electro-mecanic, ci Vrăjitorul din Menlo Park, transfigurarea artistică a persoanei reale. Şi mai ales emoţională. Magică chiar. Că pragmaticul inventator merita sau nu un atare omagiu poetic nu e obiectul referirii pe care o aduc la bară. De altfel critica versiunii româneşti încadrează romanul în subgenul SciFi. Nu discutăm acoperirea teoretică a diagnozei. Rostul referirii la o atare procesare a mitului e de a o releva ca contrapondere faţă de primatul humorului din prima referire. scriitorul francez e un maestru al magiei emoţionale. Mai ales în acest roman.

Modelul Pygmalion nu e, însă, în romanul discutat, un scop în sine (nu e nici în tandemul Shaw-Lerner – am numit scenaristul, regizorul de film lucrează cu materialul clientului). E între motiv şi ambalaj. Autoarea îl îmbogăţeşte cu câteva invenţii originale. Pe măsuă apropierii de finisare, te aştepţi ca eroul să fie învins de boala epuizantă care-l asaltează. Dar… cu sentimentul că povestea n-are sens să se termine aşa. Eroul şi creaţia sa (care nu mai e un simplu obiect, devine, aici e unul din momentele de magie auctorială) devin un cuplu sui generis. Iar explozia meteo declanşează finalizarea unui straniu dar logic transfer de vitalitate. De viaţă, s-o spunem pe’a dreaptă. Fiinţa de lemn polisat, lăcuit etc şi, mai ales, îmbrăcată cu hainele mamei eroului (moment de rafinament simbolic) iese din scenă cu rucsacul eroului într-un vagon de tren. Ca fată-femeie, nu se ştie. Pe când eroul se sublimează, după ce, sub fulgerul din cer, i-a transmis creaţiei propria viaţă, devine automaton. Adică robot.

Soluţia aplicării modelului Pygmalion e nu doar originală. E simbolică. Chiar poetică. Nu uităm că eroul îşi finalizase teza de doctorat, care n-are nici un rol în poveste. Dar mai ales tânjea să devină poet. Pe parcursul tuturor paginilor cărţii e obsedat de statsul nobiliar dombândit ca poet. Alt amănunt rezonant. Transferul de viaţă e declanşat de un fulger. Referirea la Nikola Tesla, a cărui mărturie încă mai stranie, e găsită de erou în zidul chiţimiei sale de la masarda clădirii universitare.

Automatonul dă, în final, dovadă de propria viaţă. Scrie. Indiferent de poetica textului (nici asta fără legătură), o face cu un bătrân stilou pe care Petrache Poenaru îşi brevetase invenţia. Desigur, cititorul avizat trebuie să cuoască.

Nu ştiu dacă paralelismul e deliberat sau nu, important e ca există. Un robot care desenează admirăm în filmul lui Scorsese, Hugo. Un rafinat omagiu adus lui George Meliés, primul regizor din pruncia cinematografului.

Acuma sigur că dacă aş pomeni toate conexiunile, toate trimiterile, toate logice, pe care o carte de abia 134 pagini le etalează, cititorul cronicii s-ar plictisi iremediabil. Ba chiar s-ar întreba la ce-ar mai citi cartea. Farmecul stilistic e în abundenţa de referiri în citate în aluzii. Aşadar mă opresc aici.