MAREA, CA ŞANSĂ

Căpitanul Jack, Robert Young, 1999, UK, cu Bob Hoskins

Primul lucru interesant la filmul ăsta pitoresc e că o revistă românească de programe TV îl clasează comedie, iar imdb.com il scoteşte dramă. Acuma, sigur că cele două surse sunt necomensurabile, dar ambele au dreptatea lor. Că e mai aproape de comedie, e şi mai interesant. Dar nu e comedie de arată-le-degetul-ca-să-râdă, nici o comedie amăruie. E chiar sofisticată, în felul ei. Ne demonstrează, fără emfază şi cu humor, cum oameni mărunţi, oscilând în jurul limitei ratării, reuşesc, sub imperiul unui câmp de forţă elementar, să devină, la caătul unei călătorii insolite, eroi, vedete locale, să recupereze sentimentele umane, ca api să se întoarcă în anonimitatea lor. Dar… altfel. Povestea are şi ceva mai degrabă de legendă decât de basm, oricum de poveste. Şi nu una cu zâne şi spiriduşi, ci una cu marinari. Pe mare.

Ce sunt marinarii? Sunt multe lucruri. Dar ne focalizăm pe un răspuns la care ne gândim prea puţin. Viaţa s-a născut în mediu lichid. În mediul oceanic. La un moment dat o ramură a vieţii a urcat pe uscat. Din care s-a desprins alta care a urcat în văzduh. Unele fiinţe aeriene îşi iau hrana din mare. Marinarul e ramura umană care s-a întors, partial, la limita mediului marin. Care şi-a regăsit, într-o aproape infinitezimală măsură, mediul ultraatavic. N-are cum să nu aibă ceva în plus faţă de fratele lui terestru. Cum nici celălalt frate, care se mişcă prin aer. Nu contează aici că aceşti fraţi ai omului terestru au nevoie de prelungiri tehnologice. Contează că ambii fraţi care şi-au extins mediul au – se presupune – ceva în plus.

Gânduri ca cele de mai sus sunt numai unele dintre cele pe care vizionarea filmului lui Robert Young (1999, UK) le declanşează nu numai cinefililor. Căci filmul are adresabilitate largă. Face apel la sentimante umane universale.

Whitney. Un sătuc de pescari, la gura unui mic fluviu ce se varsă în Marea Nordului, aproape de Middesbrough. Afară de obişnuitele autorităţi portuare – Marina Britanică rămâne cea ai serioasă din lume -, o minusculă comunitate de quackeri, cu doar câţiva participanţi. Mâdria localnicilor pare a fi o reţetă personală a celebrei budinci de Yorkshire. Deloc de mirare, atunci, că numele unei pitoreşti mici nave roşii, care sare în ochi dintre bărcile de pescuit, e Yorkshire Beauty. Căpitanul fără echipaj arată si mai pitoresc, e jucat de Bob Hoskins, mereu exact in rol de hirsut hazliu şi poartă originalul nume Jack. Un soi de mascotă a locurilor. Face, chipurile, tururi locale cu frumuseţea de barcă, dar, când recoltează un singur client, plictisit, acela, de nevasta care i se adresează cu galeşul apelativ inutilule, răspunde că în ziua aia nu iese în larg. Un globe trotter australian (Peter Macdonald), destul de sărăcăcios pentru a dori să se angajeze pe coaja de nucă, îşi începe munca invitat la o băută de rufosul căpitan. Facem cunoştinţă cu două surori bătrâne (Gemma Jones, Anna Massey), care se terorizează reciproc. Unul din puştii care bântuie portul îl provoacă pe Jack să iasă din cercul strâmt, să facă ceva. Pentru un copil de 10 ani orice marinar e o atractie, iar al nostru pare singurul care nu te-ar repezi încruntat. După o scrută incubaţie, personajul lui Bob Hoskins înghite momeala: să dea o raită drept spre nord, pe urmele căpitanului Scoresby, o legendă a locului, care ajunsese cu baleniera sa până-o oceanul Arctic, cu 2 secole în urmă. Dar toţi marinarii de meserie erau ocupaţi cu existanţa famililor lor. Scânteia ce-l luminase pe Jack o clipă nu apucă, însă, să se stingă. Veştile zboară într-o comunitate măruntă cu viteza… gândului, doar se pune de un soi de basm. Inutilul Emmet (David Troughton) şi cele două surori se oferă să facă parte din echipaj. Vieţile lor sunt mai serbede decât ale consătenilor ocupaţi cu mărunta existenţă. Phoebe, una dintre surori, plecase, când i-am făcut cunoştinţa, spre chei, să picteze. Globe trotterul australian tot n-avea ce face şi după mofturile de rigoare, acceptă să completeze echipajul.

Dar până să ridice toate pânzele sus, legile basmului, care cer ca eroii să înceapă prin a depăşi obstacole iniţiale, funcţionează. Autorităţile portuare găsesc, cu acribie birocratică (de care nici Horace Nelson, nici sir Francis Drake nu prea scăpau, la vremea lor) o grămadă de noduri în papură şi-i interzic Frumuseţii din Yorkshire ieşirea în larg. Evident, cutterul roşu evadează, cu echipaj cu tot, şolticul ştie destule trucuri. Şi e acoperit de o funcţionară portuară. Care-l simpatizează vizibil. Şicu care vat rage un dans superb la întoarcere. Pe chei. Unde altundeva? Un întreg aparat administrativ cheltuie fără preget banii contribuabililor în urmărirea evadaţilor. Cu avioane şi elicoptere. Ei se ascund în mijlocul flotilei de pescuit, ieşită cu noaptea-n cap, apoi pe o insula nordică, de unde cumpără cele necesare ca să schimbe roşul bordajului în negru. Numele y compris. Sunt găbjiţi de un poliţist local, care-i face scăpati. Una peste alta, visătorii sunt ajutaţi, după regula basmului, dar cu plauzibilitate psihosociologică, de populaţie şi vânaţi doar de autorităţile maritime lipsite de humor.

Între timp, echipajul se măreşte. Nici n-ar fi avut farmec altfel. Dintr-o ladă iese, ca un fals mort din sicriu, dacă nu ca o păpuşă pe arc… o fată. Care mărturiseste candid că nu poate vedea un băiat fără să simtă nevoia acută de a-l strange în braţe. Obiectul vânătorii ei este, evident, tânărul australian. Abordat aşa, în faţa celor în vârstă, după ce se lăudase că peste tot pe unde umblase fusese asaltat de femei, reacţia sa de respingere e firească. Respingere a asalturilor, nu a avansurilor. Fata se cheamă Tessa şi se dovedeşte a fi fiica negustorului de peşte şi preparate de cartofi din sat. Iar actriţa, Sadie Frost, ce să vezi, e a doua pe generic. Oare dece? Dacă n-ar fi avut de făcut decât a-şi manifeste, cu impudare şi firesc de sălbatăciune, nimfomania, ar fi fost pitoresc, dar banal. Ne-am obişnuit să privim filmul (nu acesta, în general) mai ales ca naraţiune în imagini, dar el, ca specie literară, are latura sa teatrală. Intenţionat n-am spus dramatică, pentru a evita orice confuzie conceptuală. Iar esenţa genului dramatic e conflictul. Fata infiltrată în echipaj deţine germenul conflictului. E o fanatică ecologistă. Doar ne aflăm la finele mileniului. Ecologistă stricto sensu. Nu environmentalistă. Ea nu suportă uciderea balenelor. Ceea ce, dată fiind vânarea lor necontrolată în ultimele 2 secole, a creat o problemă globală, critică. În 1999 sectorul ăsta economic e supus legislaţiei raţionale. Frumuseţea din Yorkshire nu e o balenieră, Căpitanul Jack nu e căpitanul Scoresby şi nimeni din echipaj nu e ucigaş de balene. Dar nici apucat. Căci asta e ceea ce vezi la cei cuceriţi de justa, ştiinţific bazata atitudine ecologistă. O pasiune batăioasă, cam departe de echilibru, care frizează violenţa. Dacă nu în faptă, cel puţin în exprimarea sentimentelor. Conflictul adus de Tess pe Frumuseţea din Yorkshire (căreia vom continua să-I spunem pe numele genuin, câtă vreme cel schimbat n-avu decât rolul de deghizament) e între cinstita ei ideosicrazie violentă şi însuşi scopul expediţiei: omagierea unui erou istoric local. Întâmplător vânător de balene.

E prima probă de abilitate managerială (sic) a ghiduşului ratat. El ştie să-i vorbească fetei în văzul echipajului, stimulându-le celorlalţi bunul simţ aşa de britanic. Iar când, la capătul victorios al incursiunii, după ce cimentează pe un perete stâncos, pe insula arctică unde-şi avusese căpitanul Scoresby baza avansată, atacaţi de o pereche de urşi polari, are timp să facă mişto de ea. Luaţi, dragii mei cititori, expresia argotică tale quale. E mai nuanţată decât dacă aş fi spus c-a ironizat-o. Da, căpitanul Jack fusese un ratat. Dar nici ceilalţi nu erau mai breji. Poate cu excepţia celor doi tineri, încă nerataţi. Iar bătrânul era singurul care ştia cu ce se mănâncă un urs alb. Restul echipajului, deşi trăitor la ţărmul uneia din cee mai aspre mări, deşi din neam de exploratori, deşi născuţi la latitudini înalte (nici australianul departe de acestea, în emisfera lui), nu văzuseră aceste superbe minuni ale naturii decât în filme, în reviste şi, poate, la circ.

Simbolic, cea care srigă Pămââânt! din butoiul ce ţine loc de crucetă de veghe, în vârful catargului, e Tess. Logica dramatică cere ca strigătul să vină tocmai când căpitanul se hotărâse să abandoneze şi dăduse comanda de întoarcere. Sau, dece nu, n-o să ştim niciodată, nici noi, nici echipajul, dacă nu simulase, ca ultim mijloc de a-I manipula, de a le provoca reacţia contrară… Căci, cu totul neobişnuiţi să fie comandaţi, după un prim început de joacă, oamenii se revoltaseră. Dar… merseseră mai departe. Întrevăzuseră, intuiseră, sau poate doar ghiciseră, la marginea simţurior, că experienţa expediţiei era şansa fiecăruia de a aborda viaţa de după cu totul altfel. Sigur că un echipaj nu poate funcţiona în afara disciplinei, a eficienţei şi a solidarităţii, dar schimbarea pe care simţeau că se petrecea în ei, cu fiecare val, cu fiecare rafală de vânt, cu fiecare milă, era dincolo de solidaritate. Era un soi de renaştere. De regăsire a stelei polare proprii. Esenţial pentru maturul Emmet, cel inutil, pentru nefericitele surori (personaj dublu destul de tipic, în viaţă şi în literatură, de la adorabilele comice din Extravagantul Mr. Deeds la un cuplu de gen întâlnit de autorul acestor rânduri într-un tur european de autocar). Veterani de cinema, ne aşteptăm ca tinerii să-şi găsească renaşterea în dragoste. Ceea ce, har cerului, se şi întâmplă. După un joc de-a v-aţi ascunsele a cu dus şi întors, mereu manipulaţi de ghiujul şoltic. Unde am mai văzut, oare, o asemenea poveste în care un pater familias sui generis reuşeşte să resusciteze umanul din rutinaţii din jur, prin abilă manipulare? La prima vedere, în cel puţin 2 locuri. În Malevil, romanul lui Robert Merle, nu ecranizarea lui, dar mai ales într-un memorabil film american, Du-mă acasă din nou (Tom Mcloughlin, 1994). Vezi capitolul Solstiţiul patriarhului mincinos, din cartea mereu citată.

Dece am insistat asupra rostului de conflict al ciocnirii dintre marota ecologistă a fetei şi onorarea, ca scop al expediţiei, a unui erou local, vânător de balene? Simplu. Deoarece energia acestei ciocniri joacă rol de amorsă, de catalizator al revoltei şi a contrarevoltei echipjului ad hoc, mişcări care amplifică experienţele călătoriei inedite pentru cei care nu mai fuseseră pe mare şi care se dovedesc a fi forjele transformării lor.

Humorul englezesc nu se dezminte. Căpitanul victorios pleacă,în final, cu cătuşele la mâini, însoţit de autrităţile care-l urmăriseră cu acribie, în aplauzele unanime ale satului.

Desiur, rolul lui Bob Hoskins depăşeşte în cerinţe celelalte roluri, în măsura în care actorul îşi depăşeşte partenerii, altfel oneşti.