MEDITAŢIE LA HOTARUL DINTRE VIAŢĂ Şi MOARTE

Pentru Raluca Faraon

Guadalcanal e un episod cheie din războiul Pacificului. Aproape de limita sud-estică a arhipelagului Solomon, la est de Papua-Noua Guinee, insula, numită Guadarucanaru de japonezi, era un punct important al strategiei japoneze în primul an al războiului. Americanii debarcă în insulă dinspre nord, la 2 luni după victoria de la Midway şi instalează un aerodrom (Henderson Field) dincolo de primele creste muntoase. Pierderea acestui punct ar putea reprezenta o cotitură în război aşadar forţele japoneze încearcă, mai ales sub impulsul amiralului Yamamoto, recucerirea insulei. 5 luni au loc numeroase confruntări aero-navale în jurul insulei. Marina japoneză, zguduită de dezastrul de la Midway, are încă potential combativ. Tentative repetate de a ajuta dispozitivul propriu de pe insula, prin debarcarea de forte prin sud (cărora americanii le-au dat numele Expresul de Tokyo) sunt măcinate progresiv. Până ce, în ianuarie 1943, japonezii sunt siliţi să renunţe şi pierd definitiv iniţiativa strategică. Rivalitatea dintre marina japoneză şi armata lor de uscat a determinat ascunderea dezastrului suferit de marină la Midway. Rezultatul paradoxal al acestui act, care a minat adânc efortul de război japonez, a fost păstrarea moralului, deci a capacităţii de luptă, pe parcursul campaniei din jurul insulei Guadalcanal.

Acesta este, succinct, tabloul militar. Absent ca context al filmului lui Terrence Malik, The Thin Red Line, produs 1998 şi lansat la începutul lui 1999 în USA. Regizorul a scris scenariul după nuvela eponimă a lui James Jones. Autor de romane pe fondul WW II. Între altele, From Here to Eternity, ecreanizat sub acelaşi titlu în 1953, de Fred Zinneman. Când cineastul şi-a ales sursa literară, autorul dispăruse de 21 de ani. Deci e exlusă, din capul locului, o colaborare la elaborarea scenariului. Regizorul (78 ani acum) este, de fapt, altă generaţie.

N-a făcut multe filme. Între cele mai cunoscute, Tree of Life (2011), tot pe scenario propriu.  Dar câte le-a făcut poartă pecetea frumuseţii poetice (https://www.britannica.com/biography/Terrence-Malick)

Regizorul are studii filosofice, la universităţi americane şi la Oxford (UK). L-a tradus, pentru americani, pe Martin Heidegger (ibidem).

Din păcate n-am găsit nimic despre nuvela-sursă a filmului, afară de referirea că ar fi avut accente autobiografice. Ceea ce nu ajută, de fapt, analiza filmului.

Partea narativă e concentrate între sosirea şi plecarea, pe mare, unei subunităţi ale armatei de uscat americane, adusă pentru a înlocui dispozitivul ofensiv al puşcaşilor marini (numiţ, în epocă, infanterie marina) la asaltul asupra colinei 210, un reper tactic ce domina Henderson Field. Între cele două momente, trec aproape 3 ore de filmare. Deşi faptele sunt relatate cu suficientă acurateţe militară, de fapt nu doar că accentul e pus pe trăile individuale, armonizate într-un tablou coherent, dar naraţiunea e ritmată de monologuri interioare ale celor mai importanţi eroi. Monologuri scurte, de o profunzime reflexivă, care frizează filosofia. O substanţă singular în materia poveştilor de răzoi, filmate sau nu. O abilitate specifică regizorului, aceste fraze monologate înlocuiesc vocea auctorială, care se implică pe alocuri, mai ales prin limbaj, mai ales în proză. Dacă vocea narativă, detaşată, obiectivată, s-ar fi manifestat prin asemenea procedee personalizante, fimul ar fi rămas remarcabil, dar delor ieşit din comun.

Un procedeu pe care l-am remarcat într-un film deloc foarte vechi, Noruwei no mori (Pădurea norvegiană), făcut în 2010 de regizorul francez de origine vietnameză Tran Anh Hung, după romanul eponim al lui Haruki Murakami: participarea naturii prin solidaritate la tribulaţile sufleteşti ale eroilor. În alte cuvinte, exprimarea, prin peisajul furtunatec filmat în traveling a furtunilor interioare – tipic japoneze – ale respectivilor eroi. În 1958, când Raoul Walsh, regizor clasic hoolywoodian, ecraniza romanul Cei goi şi cei morţi, al lui Norman Mailer, arta regizorală mai avea destul până să dezolte aemenea subtilităţi. În plus, filmul după Maile e unul de război pur şi simplu. Deşi unele secvenţe s-ar fi pretat la o asemenea tartare, materialul natural (e vorba tot de cucerirea unei insule de la japonezi în război) şi uman fiind disponibil.

Spectatorului I se povesteşte, în maniera schiţată mai sus, relatia locotenent colonelului Tall (Nick Nolte) cu doi din căpitanii subordonaţi. Plasaţi ca termini de comparaţie. John Gaff (John Cusack), favoricul şi Staros (Elias Koteas). Ofiţerul superior vrea atacul frontal al colinei, căpitanul Stamos, avocat de meserie, refuză. Opinând pentru atac de flanc. Ambii au argumente militare. Superiorul cedează, dar trimite căpitanul, cu o echipă de voluntary, să distrugă barajul defensiv japonez. Ceea ce echipa reuseşte. Oferindu-I superiorului Victoria locală. Reacţia superiorului e logică. Îl înocuieşte pe căpitanul tenace la comanda companiei şi manevrează trimitere lui în state, cu decoraţii. Un opponent sâcâitor mai puţin. Spre final, alt căpitan, jucat de un George Clooney zâmbăreţ, îşi impune dur autoritatea militară, ca să vedem cum se face.

Fermecătoare inserturile cadrelor de intimitate ale unuia din militari cu soţia, care-l anunţă în final că-l părăseşte. Câte sutesau mii de astfel de momente nu s-au întâmplat în război?    

Nenumărate personaje, americani, japonezi, melanesieni băştinaşi, conturează o lume complete, simbolizantă. Două dintre acestea, formând un tandem complementar, poartă identitatea acestei lumi. Sergenul major (folosim momentan un termen românesc pentru first sergeant) Welsh (rol ideal pentru intelectualizantul Sean Penn), raisonneurul filmului şi soldatul Witt. Căruia specialul actor care e Jim Caviezel (capabil de a-i juca pe Iisus şi pe contele de Monte Cristo) îi oferă un facies expresiv. Acesta traversează fantomatic filmul, pentru a fi împuşcat simbolic de un commando japonez.

Scenele de violenţă, fie cu americani, fie cu japonezi înfrânti, completează nota profesionistă a regiei.

Ne-am obişnuit cu traduceri roâneşti ratate ale unor titluri. Aici, versiunearomânească, deşi mai prozaică, e impecabilă: La hotarul dintre viaţă şi moarte. Iar versiunea franceză (La ligne rouge) are un subtitlu relevant: à chacun son guerre.

Bref, filmul e meditaţie simfonică asupra acestui subţire hotar.