O RAFINATĂ INVENŢIE LITERARĂ

Am participat la lansarea Cărţii recente a lui Emil Lungeanu. Alături de alte 3 cărţi Neuma. Înainte de a intra în subiect, să nu omitem a nota consideraţia reciprocă a doi campioni ai multilateralismului literar. Iată cu ce începe girul lui Horia Gârbea de pe coperta a patra (o face la cele mai multe cărţi Neuma): Emil Lungeanu se exercită cu strălucire în toate genurile literare… nu în replică, dar cumva în oglindă, autorul începe textul (vom vedea mai încolo de-i cronică sau o invenţie textuală proprie) rezervat volumului lui Gârbea, lansat sincron (pg. 17): Oriunde l-ar purta nărăvaşul Pegas în spinare – în poezie, în dramaturgie, în critică, în proză, în traducerile idn Shakespeare, poliedricul Horia Gârbea face spectacol… Dece nu în replică? Elementar, exclud de plano orice reciprocitate de conivenţă, ambii literaţi sunt ireductibili serioşi. Dece în oglindă? Mă rog, cu nuanţarea sugerată de termenul cumva. La fel de elementar. Există o anume similaritate structurală între cei doi scriitori. Dată nu doar de polivalenţa ambilor. Ci, mai ales, de spirit flamboyant şi originalitate. Deşi vin din direcţii intelectuale diferite. Ca observator de aproape a conceptului/brandului Neuma, apreciez inspirat paralelismul editării, accentuat de sincronicitarea lansării.

Să revenim la marca de individualitate a totuşi cronicilor din volumul lui Emil Lungeanu. Le-am numit cam palid invenţii textuale proprii. Dar autorul însuşi oferă/propune (a făcut-o şi la lansare) un supragen (proxim) sui generis: literatură de gradul trei. Iată-l definit ca motto, în pg 5 a volumului Literatura de gradul trei (Tipo Moldova, Iaşi, 2015): Gérard Genette numea <literatură de gradul doi> textul literar derivat din alt text. Eu numesc <literatură de gradul trei> textul literar derivat dintr-un metatext critic, respectiv o creaţie literară proprie pretextată ludic de comentarea altei creaţii literare. Dece totuşi cronici? Păi aceste mostre de literatură de gradul trei au, prin definiţie şi o latură de cronici. Căci pleacă de la 21 cărţi. Aparţinând unor 20 de autori (Letiţia Vladislav oferă două pretexte textuale procesate în tehnologia originală a lui E.L.) pentru a se încheia cu un al 22-lea, fără materie primă livresc-auctorială. Telegrafic, vehement polemic, concluziv, diagnostic (aici adjectiv), denunţător, amar, ironic şi oricâte alte adjective precise vreţi.

Cumva această carte ar putea fi luată şi ca o addenda la cea citată mai sus, în care scriitorul îşi fundamenta conceptul original. Păstrând proportiile, un supliment sui generis de dicţionar enciclopedic. Titlul însuşi – Cartea recentă – o sugerează. Fără a pierde ocazia ironiei fine, perifrastice, la adresa figurii patapieviciene (ca să zic aşa).

Interesantă şi deloc întâmplătoare relaţia autorului cu cei care-i oferă materia primă. De la binomul Blandiana & Rusan la Mihail Soare (afin special, care-i făcuse un portret de admirabilă – şi admiraativă – acurateţe, vezi https://www.mihailsoare.ro/emil-lungeanu-exista/). Nici nu putea fi altfel, în cadrul acestei mostre de literatură de gradul trei.

Revin la textul lui Horia Gârbea pe coperta a patra. Recunoscând multiplele calităţi ale autorului, girantul quasiuzual al editurii se referă la volum ca la o simplă colecţie de cronici de întâmpinare. Având şansa de a fi participat la lansare, aşadar asimilând definiţia dată de autor, în autoprezentare, supragenului în care-şi încadrează opul (literatură de gradul trei), nu pot ignora diferenţa taxonomică specifică. Înainte de a încerca să identific pas cu pas (sic!) elementele structurale specifice (misiune deloc lesnicioasă), două dintre acestea sar în ochi: Itemul rezervat monşerului Preda nu se referă la un op anume. Nici n-ar fi avut cum. Majoritatea itemelor se referă explicit la apariţii editoriale din ultimii 2 ani. întrebarea e dacă monşerul putea lipsi. Da şi nu. putea lipsi dintr-o simplă colectie de cronici de întâmpinare. Faptul că locul celui citat (pg. 27), aproape imediat după explozivul debut cu tandemul Blandiana – Rusan e un avertisment explicit adresat cititorului că volumul e mai mult de-atât. Acesta e provocat la efortul de a intui conceptul în discutie. Al doilea e chiar textul final, care nu citează un titlu publicat în ultimii an. Dar al cărui funcţie concluzivă face parte din structura metaliterară a volumului. Două am spus? Cel puţin 2 ½! Dece? Am participat la o lansare anterioară, tot la MNLR. Al treilea olum de poezie a(l) părintelui Barz. Ei, bine, atunci Emil Lungeanu a surclasat auditoriul cu o analiză aproape exhaustivă a poeticii fermentului cultural madrilen. Capitolul rezervat părinteui Barz din această recentă (sic) carte a analistului e nu numai scris ulterior acelei lansări (fapt evidenţiat din coroborarea textului oral şi a celui inserat aici, la pg. 79). Dar recalibrat. Simultan în formatul cronicii de întâmpinare şi în formatul metaliterar al volumlui însuşi.

Un volum din 2017 al Anei Blandiana nu e decât un pretext pentru creatorul de literatură de gradul trei să-şi desfăşoare propria optică realistă, i.e. neîndurătoare asupra prezentului… global. Ce altceva înseamnă în fond multiculturalismul şi globlizarea, spre pildă, dacă nu şantierul unui noi turn Babel? Procedeul de fabricare a metatextului literar e, aici, simplu: accentuarea vocii auctoriale. Care nu se disimulează prin citarea scriitoarei pregnant militante. Precis ţintită e şi lucrarea folosită a lui Romulus Rusan: a patra ediţie revăzută şi adăugită a interviului colectiv O discuţie la masa tăcerii: Brâncuşi viu (Editura Spandugino, 2019). Autorul nu consideră necesar să precizeze că ediţia e postumă el se adresează unui public avizat), nici că plusul faţă de ediţiile anterioare e colecţia de fotografii oferite de Sorana Georgescu-Gorjan. Cititorul n-are decât să se edifice. Importantă aici e concentrarea de valori aduse la bară pentru a-i sprijini discursul vitriolant tout azimut. Discurs finalizat în cheie aproape convenţională (procedeu uzitat curent în volum): în ciuda celor 43 de ani trecuţi de la prima ediţie, revelaţiile şi deliciile oferite de dodecaedrul lui Romulus Rusan se dovedesc a fi ramas şi acum la fel de vii precum opera „îmblânzitorului de pietre” de la Hobiţa. Convenţional, poate (doar faţă de stilistica flamboyantă a metadiscursului auctorial), dar impecabil exact.

Cum următoarea cronică va avea ca ţintă proza simultan lansată a lui Horia Gârbea, ceea ce-mi va prilejui reluarea contextuală a unor observaţii critice ale lui Emil Lungeanu, nu voi reţine acum decât relaţionarea, în lista furnizorilor de materie primă literară pentru această carte recentă printr-un subtil joc lexical. Dodecaedrul lui Romulus Rusan reprezintă, evident, cei 12 interlocutori cu care va fi conversat la masa tăcerii. Ce înseamnă, atunci, poliedricul Horia Gârbea? Nimic altceva decât versatilitatea cu care spectcularul (sic) multitalent îşi alege personajele cu care dialoghează hâtru.

Structura definită teoretic de autor a metatextului său (creaţie literară proprie pretextată ludic de comentarea altei creaţii literare) are, în viziuneacronicarului subsemnat, cu modestia de rigoare, mai multe componente. Una dintre acestea, dacă nu cea principală, e tocmai selecţia autorilor comentaţi si a opurilor aferente. Transparent, Marin Preda e mai mult decât un catarg, mai mult decât un pol al universului acestor autori. El apare pentru a doua oară, referjt indirect, ca subiect cercetat de Stan V. Cristea (Închis pentru inventar, pg. 61): Marin Preda. Repere biobibliografice (editura Aius, 2017). Mărturisesc că n-am citit monumentalul inventar de referinte. Dar mă socot îndrituit să mă întreb dacă inventarul cuprinde o lucrare prea puţin cunoscută. În general şi în universul referinţelor la Marin Preda. Iar dacă cumva nu e citată, socot de datoria mea s-o supun atenţiei: Existenţe ironice – personajele lui Marin Preda, de Voicu Bugariu – https://editura.liternet.ro/carte/191/Voicu-Bugariu/Existente-ironice-Personajele-lui-Marin-Preda.html. Rostul acestei citări nu e şi n-ar avea sens să fie o trivială imitare a unui băieţel care se lăuda că i-a tras, odată şi lui Tom Sawyer o bătaie. Ci, remarcând rolul nodal al marelui singuratic în savanta constructie a lui Emil Lungeanu, doar o sugestie de a exploata, într-o eventuală reluare tematică, originala vizine a unui la fel de uitat critic… de Scifi. Mă rog, şi critic literar stricto sensu.

O cronică prea lăbărţată s-ar autosabota net. O carte precum cea recentă (mai ales deoarece o consider o addenda la masivul volum citat mai sus şi produs, în 2015, de Tipo Moldova) cere a fi concisă. Mai am de adăugat doar 2 elemente. Nu neapărat erudiţia scriitorului, nici rafinamentul arhitectural, poate nici măcar ironia corosivă spre sarcastic nu sunt, pentru cititorul care sunt, marca identitară a acestei cărţi. Ci un inefabil indefinibil. O rezonanţă emoţională subiacentă. Care pune în vibraţie corzi sufleteşti aproape de zona infrasunetelor. Am întânlnit un singur scriitor a cărui text să genereze un fenomen asemănător. Într-o zona spectrală oarecum diferită. Un scriitor minor. Leonida Neamţu, fie hodinit.

Şi al doilea şi ultimul element al cronicii: va să zică Emil Lungeanu şi-a teoretizat invenţia metaliterară. Printr-o formulă sintetică şi precisă. A făcut-o în 2015. Ei, bine, am avut şansa să întâlnesc o mostră perfectă a invenţiei în discuţie. Nu voi da nume. E vorba de o carte apărută în 2018, deci după definiţia respectvă. Dar materia respectiveo cărţi, acumulată în timp, cuprinde un procent însemnat anterior definiţiei. Diferenţa există, însă. Între natura literară a unor cronici de întâmpinare, pe de o parte şi o structură metaliterară deliberată, pe de alta. Cu toată diferenţa, nu putem ignora exemplul la care mă refer, discutând despre invenţia ca atare.