O SĂPTĂMÂNĂ DE VACANŢĂ

A trecit, vai, ireversibil, vremea celor 5 săptămâni în balon, a celor doi ani de vacanţă. Restrâns la o quasivacanţă perpetuă, (nu mai pot utiliza unealta de lucru din ultimii 17 ani, calculatorul, decât maximum juma’ de oră pe zi), din ce în ce mai rarele şi mai scurtele vacanţe convenţionale abia se apropie de adevăratul lor preţ, mai scump decât aurul.

După ultimul tur de autocar, centrat pe ţara foştilor vikingi, am renunţat vara asta la săptămâna petrecută în ceoi doi ani anteriori la Buşteni, într-un apartament de bloc situate la doi paşi de telecabină, din fereastra căruia puteam da bineţe zilnic crucii de pe Caraiman, am acceptat schimbarea de décor în schimbul perspective de a petrece săptămâna din care, cât mă va mai suporta Alla’ pe faţa pământului, voi încerca să fac o tradiţie mai mult decât celelalte déjà accumulate în compania nepotului Matei şi a mamei sale Miriam. Matei, la 17 uni îmlinite în timpul sejurului, s-a stability pentru cine ştie cât timp la aspectul somatic al mamei sale, ceea ce e evident când râde. Că imaginea mamei sale la vârsta de acum a lui îmi e întipărită în memorie, nu poate fi de mirare. Temperamental însă e posibil să fi moştenit intensitatea activitşţii de la Răzvan, tatăl sau, crescut, la aceeaşi vâsrtă, de bunicii materni. Nu şade o clipă locului, dar nu se focalizează pe o direcţie anume mai mult de câteva secunde. Oricum tot ce face arată o hotărâre aşa de tenace, că-i probabil de preferat să-i laşi frâul cât mai lejer.

Gospodăria unde am ajuns într-o vineri dupămasă, mergând încet şi uneori foarte încet, fusese aleasă de părinţii lui Matei în week-endul anterior, cercetare. Cercetarea se restrânsese la zonal or preferenţială, centrată oarecum pe culoarul Bran-Rucăr. Ştiam de aproape jumătate de veac de simplicitate că- una din cele mai pitorieşti zone ale plaiului mioritic, cartea lui Vlahuţă fusese, la vremea ei, aproape singura lectură obligatory pe care o citisem cu plăcere, alături de impresiile de călătorie ale lui Calistrat hogaş prin munţii Neamţului, călare pe iapa Pisicuţa. Deloc întâmplător, Rucăr – Dâmbovicioara e singurul titlu de capitol pe care mi-l amintesc. Însă Miriam cu Răzvan au descoperit locurile cu farmecul lor autonom, pe seama lor. Când le-am sus de România pitorească a lui Vlahuţă nu le-a ţinut nici de cald, nici de frig. Totuşi, faţă de semigeneraţia de după ei, cea care a stablit în anul de graţie în care scriu recordul naţional absolut de contraperformanţă la bacalaureat, ei sunt mult mai aproape de generaţia mea. La Moeciu de sus, câci aşa se numeşte satul montan unde am hălăduit, Miriam a terminat de citit Norwegian Wood, în traducere engleză. S-a mirat puţin că traducerea românească circulase cu 7 ani în urmă graţie unei edituri foarte dinamice, dar cel puţin am putut avea o conversaţie, fieşte, din perspective opuse (cum altfel?) pe marginea romanului lui Murakami. I-am amintit ca purtasem, imediat dupăa aparitontroversă mai mult sau maipuţin similară, pe un sit literar, cu un oarecum omolog al meu, în sensul că ambii aveam câte o carte publicată de editura LiterNet.ro, unde eu atunci chiar lucram. Poziţia mea nu se schimbase în aceşti 7 ani, despre care biochimia spune ca, datorită mecanismelor metabolice, toţi atomii dintr-un organism se schimbă, pe rând, păstrând, mai mult sau mai puţin, maşina biologică în funcţie. Înţelegerea atitudinii faţă de moarte, complet diferită în cultura japoneză, faţă de cultura iudeo-creştină, chiar una mai aproape de esenţă naturii biosferei, îmi permisese şi continua să-mi permit să citesc romanul scriitorului din generaţua mea în cheie prudent optimistă.

Dar sa încetăm a bate câmpii şi să revenim la vacanţă. După câteva minute de odihnă (şi încasreaewa în fotoliul maşinii oboseşte) am pornit a cerceta locurile. E limpede câ gospodăria fusese aleasă de părinţii lui Matei după dimensiuneile şi acareturile curţii. Dar clădirile sunt dispuse cu gust, făcând din renovate casă bătrânească o anexă. Cu totul 3 corpuri de clădire legate, formând un golf. Fiefare metro pătrat valorificat, diversitatea, funcţionalitatea şi gustul acareturilor scoţând în evidenţă gospodăria chiar faţă de vilele mai bogate. Flori peste tot. un kiosk hexagonal, împodobit, pe partea interioară a acoperişului, cu 3 blăni de vulpe cenuşie. Din vârf coboară un fir ce susţine, la înălţimea unui brat ridicat de un adult, un soi de pendul, 12 cilindri metalici subţiri, de lungimi inegale, atârnaţi de o bară curbată. Instrument sensibil la orice adiere, la care răspunde cu un clinchet delicat. Dar despre asta, mai la vale. O instalaţie pentru bebeluşim încă în construcţie, o fântână falsă, iar între kiosk şi aleea de acces, care începe, de la poarta forjată în fier, cu pietriş mărunt şi se continuă în golful dintre aripile vilei cu pavaj din pietre în formă de biscuiţi, exact la inserţia dintre cele două material, un şir de mese de lemn natur, lăcuite, băcncile dintre ele fiind din roţi de car. Cum apucasem să vedem acest motiv de décor mai peste tot în sat, gazda, care poartă numele Dora, explică că toţi megieşii le cumpără de la un trib sedentarizat mai sus, în munte, care coboară până aici şi mai departe, pe ramificatele văi, până către Bran, pentru a le vinde. Ideea a prins şi dă un effect original curţior. Dar parca niciunde cu armonia de aici. În spatele şirului de mese, la nivelul intrării în kiosk, o bancă din şipci, cu profil curbat ergonomic, funcţionează ca leagăn. În spatele ei – grătarul, ad usum omnium. Gazde şi oaspeţi. Sosit a doua zi înainte de prânz, pentru a-şi aduce familia, Răzvan, altfel convertit de Miriam la vegetarianism, nu rezistă să nu dea o tură înapoi, până-n bran, unde ştie o păstrăvărie, aşa că demicina o luăm cu păstrăv la grătar. Răzvan e un excelent bucătar. O jumătate din musculatura unuia din păstrăviorii cam pui, fărâmată şi filtrată grijuliu de oase, va fi cina lui Matei. Dincolo de grătar, pe un început de deal, imediat înainte de gardul de graniţă a gospodăriei, două leagăne pentru bebeluşi: unul de plastic, format securizat, altul din beţe pe funie, model care bate secolul. Probabil produs artizanal. În apartamentul de bloc, cu o generaţie în urmă, un model asemănător, cumpărat de la librărie (sic) era temeinic agăţat de rama superioară a unei uşi, ad usum delphini. Pe rând, câte unul. Altul, identic, la ţără, unde erau stocaţi peste vacanţele de vară ale anilor lumină. Preferăm cel de plastic, e mai sigur. Matei îşi ia acolo mesele de fructe. Care, pentru a-si fi servite, necesită doi operatori: unul împinge leagănul, celălalt îi infiltrează în gură boabele de strugure curăţate de sâmburi. Ceea ce pare să-l distreze pe micul prinţ.

Cum spuneam, decorul curtii vilei imbina diversitatea cu utilitatea. Aproape totul e valorificat. Pe acoperisul unui hol de trecere intre casa batranesca si cea mai noua aripa construită e o terasă. Cu mese si scaune de plastic si cu umbrele. Observasem din primul moment că în amonte peisajul e închis de un versant montan. Nu puteau fi decât Bucegii. Gazda mi-a confirmat si m-a invitat sa urc pe terasă. Imaginea, deja spre apus, bătută de razele din ce în ce mai înclinate, e inedit. Porţiunea de creastă a bucegilor, cuprinsă între cei doi umeri ai văii, e spectaculoasă prin ea însăşi. Dar umărul din dreapta râului ascunde o parte a crestei. Dincolo se iţeşte nici mai mult, nici mai puţin decât exact conul a cărui bază se sprijină, cu mai bine de 180 de grade sexagesimale, pe platoul unde şed cabana şi staţia meteo de pe Omu. Probabil terasa e unicul punct din sat care oferă exact această secţionare a crestei Bucegilor. N-am avut prilejul să verific, doar nu era să intri în toate gospodăriile, 80% construite în ultimii 10 ani, cu scop logistic pentru turişti. La exact 7 minute de mers normal în jos, vis-à-vis de un pod unde râul coteşte şi şoseaua se ramifică e un panou cu harta locală. Mă lămuresc că acolo începe segmentul est-vest al văii, partea cea mai de sus a satului Moeciu de Sus. Prelungirea spre est s-ar înfige perpendicular în lanţul Bucegilor. Aclo descifrez şi rostul semnelor turistice întrevăzute din maşină în căutarea adresei. Un traseu urcă la Omu, altul, de-a lungul şoselei, care devine, dincolo de sat, drum forestierajunge la Padina, trecând prin şaua Strungii. Un contact imaginar cu traseele de anul trecut, pornind de la capătul celei de-a doua linii de telecabină, de la Peştera. Nu se pune problema, însă, a unui drum de total 7a ore dus-întors, când rolul generaţiei senecte e, acum şi aici, de a ranforsa potenţialul managerial al lui Miriam în protecţia apropiată a lui găgăuţă zis Matei. Care găseşte locurile o versiune infinit mai atrăgătoare decât prăfuitul şi monotonul parc Drumul Taberei. Şi se mişcă în consecinţă. Nu stă o clipă locului şi nu se concentează mai mult de 2-3 secunde asupra unui obiectiv. Lăsat singur, traiectoria lui reproduce, la scară umană, mişcarea browniană. Ar putea ieşi oricând, în sprint, din curte, iar frecvenţa traficului auto pe şosea, deşi variabilă cu zilele, e destul de mare in ziua presupusă a fi cea mai liniştită, adică luni.

Pe Betty, căţeaua gzdeor, o descoperisem singur, din primele minute, dar i-am aflat fişa signaletică de la Luca, un băieţel de 4 ani, cu prea puţin mai stabil în traiectorii decât Matei. Fiul unui taximetrist, ajuns aici cu unealta lui de muncă, vecin de cartier, Luca e extreme de volubil, ştie totul despre toţi. Dupăce agasase o fetiţă dulcică, ce nu mai ştia ce să facă, în limitele politeţii (având o mamă cu personalitate şi evident autoritară)ca să se sustragă insistenţelor lui, se adapteazadin mes fluctuaţiei natural a oaspeţilor vilei. Într-o bună dimineaţă, mă salută de la balcon. Ce faci, Luca, ţi-a plecat prietena, îl îmboldesc eu. A, nu-i nimic, am deja alta, răspunde viitorul spărgător de inimi. Mă intreb cum ar trebui să arate un eventual Marcu şi un Ioan, pentru a complete quartetul evanghelist. Doamna autoritară mai are o fetiţă, cu un nume imposibil. Deşi eufonic: Alesia. Nu apuc s-o întreb cum l-a ales, se grăbea să plece. Figura îmi spune că e mai probail să stie că acesta e numele ultimei cetăţi gale, asediată de Cezar, decât la întâmplare. Miriam, mai la current cu onomastica generaţiei fiului ei, mă contrazice. Numele e frecvent. Şi doar îţi închipui ce procent mic dintre cei care-şi botează fetle Alesia ştiu ce ştii tu. O vorbi sociologul din ea, sau banalul membru al unei generaţii pe care n-o cunosc în ansamblu? Dar lista numelor neobişnuit nu se opreşte cu cetatea asediată şi cucerită de Cezar. Apare Anisia, fiica unei prietene a lui Miriam, sălăjancă, trăind în Dubai, căsătorită cu un iranian a cărui familie e originară din emirat. Conversaţia, cât de scurtă, cu tânărul medic, băiat subţire, îmi face cea mai mare plăcere din toate conversaţiile sociale avute acolo. Nu pot să nu-i spun ca medicul care mă operase e kurd Iranian.

Matei avea, până la această săptămână de vacanţă, o predispoziţie pentru copiii de 3-4 ani, ignorându-i pe cei de maximum 2. Nevoia de promovare, ne ziceam. Aici se lasă în scări. Într-o seară apar dopuă familii cu un total de 3 copii, 2 fraţi de 8 şi 12 ani, îmbrăcaţi cu tricouri Steaua din 2009 (am şi eu unul de atunci), dar cam muhaiele la fotbal, vărul lor, rapidest, are şi talent şi scoală. Gazda depliază masa de ping-pong. Matei/ cum o să se lase el ignorant? Ciupeşte de fund impa®tial toţi jucătorii. Care nu se supără. Între timp, nu-mi scăpaseră ocheadele pe care le ariunca ori de câte ori fetioţă gazdelor, 12-13 ani, prin curte. La fel ca mama natură, care duce la conseciţă logică orice experiment evolutiv (saliva noastră e bacteriostatică, veninul cobrei e salivă), înultima zi când alegem să mâncăm la o pensiune mai apropiată decât celelalte, mai frumos decorată, unde ne serveşte o tinerică cu şort ultrascurt, de jeans, zâmbet larg şi coadă blondă de cal, Matei o ciupeşte şi pe ea, imparţial, de fundul cam băieţesc. Fătica râde în hohote, noi ţinem isonul, găgăuţă e mândru de el cât cuprinde. Cum decidem să luăm împreună ultima cină, venise Răzvan să-şi ia familia, seara fătuca face semn altei kelneriţe (masa asta e a mea) şi vine, zâmbind. Matei conoară instantaeu de pe bancă, ia poziţie şi repetă gestul. Apoi, mulţumit, înceoe a ciordi cu mânuţele ba din ciumpercile marinate (pleurotus), ba din varză, ba din ce găseşte. Încât are de unde face nazuri când i se aduce porţia de griş cu lapte. Ei închei pace separată, cu ochii pe ceas. Peste 13 minute voi fi instalat în faţă televizorului cu plasmă din sala de mese. Va începe returul de calificare în grupele europa League, de la Sofia. Spre surprinderea mea, Răzvan, care a abandonat de mult privitul fotbalului, nu se uită decât la marile meciuri de rugby, iar de când şi-a vătămat, tot la fotbalul săptămânal, o claviculă, a încetat şi practica sportului rege. Da, sportul rege. Căci regina sporturilor a fost, este şi sper ca va fi atletismul.

Drumul spre casă, a doua zi, e fără ecou. Cu excepţia faptului că mai scurtă ne păru calea.

Să nu uit o observaţie. Vila gazdelor, aflasem de pe internet, primind adresa de la Miriam, are un nume superb: Savin şi silvana. Din primele minute deduc că sunt numele fiilor gazdelor. Nume pur ardeleneşti, de origine latină. Majoritatea vilelor din sat au nume dintr-un singur cuvânt. Doar una-două au pe câte o plăcuţă, două nume. Care şi acelea par numele fiicelor gazdelor.

Şi o descoperire făcută de Miriam: o expoziţie de imagini, într-o căbănuţă mărunţică. În care picură vocea lui Georges Brassens. Aparate fot antice, fotogtafii, o insulă, mai degrabă o nişă pour les connoisseurs. Nu ma abţin şi felicit expozantul, apoi dublez felicitările vocal. Un francez stabilit aici, pe semne îndrăgostit de peisajul nostru.

Albumul aferent se gaseste pe www.oldrimsix.info, sertar ATELIER, subsertar Glerie foto. album “Moeciu 2011”

Cum să închei? O merge un citat din Divertis? Străvechi? Aici rim el hadji trecu în alt nivel de somn.