Iată că după Cântecele lui Huppy, simultam poezie, carte pentru copii şi, nu în ultimul rând, o inteligentă autobiografie în oglindă, de la lasarea căreia e cam un an, după excelentul roman Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, lansată în grup la inceputul lui martie, Horia Gârbea oferă tinerei edituri Neuma cel mai proaspăt volum de poezie: Celălalt ţărm. Am avut şansa de a participa şi la lansarea acestuia, prezentat de Nicolae Manolescu.
Unul din cele mai obişnuite moduri de a mă lăuda e de a sublinia riscul asumat la debutul oricărui demers public. În cazul de faţă, precizarea nu atât a riscului, cât a ştachetei provocatoare e tocmai dedicaţia pe care multilateralul şi prolificul autor mi-a oferit-o pe exemplarul meu: Bătrânului RIM, marele (meu) cititor… Dincolo de surâzătoarea şarjă amicală, uzuală în discursul public şi oricum tipică scriitorului, formula are o dublă determinare. Referiri atât la o prefaţă flatantă pe care mi-o dăruise, cât şi la cronica mea la romanul fantasy. Publicată pe blogul personal, în aşteptarea tipăririi mai mult sau mai puţin asumate de o revistă culturală.
Se va fi observant, desigur, modul de referire la persoana lui Horia. Dincolo – mereu dincolo -, de obligaţia stilistică de a evita repetiţia, spunând autorul aluzionam că cele puţin peste 30 de titluri publicate în aproape sfertul de veac de la debutul în volum nu sunt decât componenta auctorială în plan literar. Căci în acelaşi plan el s-a înhămat, alături de o echipă de confraţi, la o operă majoră, traducerea, să sperăm integrală, a lui Shakespeare. După ce traduesese, la vremea cuvenută, 16 opere dramaturgice dintr-o arie oarecum eclectică de autori. Iar în plan ştiinţific are publicate mai multe volume decât cele de poezie. Deşi, nu mă întrebaţi pe ce mă bazez (ca să nu omit să-l parafrazez pe monşerul Marin Preda) când bănui că nu va trece multă vreme până ce acest raport se va schimba.
Riscul real e, însă, altul. Cititorii potenţiali ai acestei cronici vor fi dedus deja – iar ce probabili chiar ştiu) -, că există un contencios nonneglijabil al câtorva cronici reciproce. Acumulate în ultimii destui ani. Dar mi-am obişnuit, cred, publicul, cât o fi el, că nu produc cronici encomiastice. Care ar fi contraproductive. Atât cărţilor focalizate, cât şi mie. Dar a scrie despre o carte a lui Horia Gârbea cere, dpdv al filtrului seriozităţii, un plus de atenţie. Fiecare apreciere pozitivă şi acestea sunt inevitabile, se cere nu numai cântărită farmaceutic, cât mai ales imbatabil acoperită în text.
Ajuns aici mă văd nevoit să admit că, păstrând câte proporţii sunt necesare, există o doză inerentă de afinitate între scrisul primului autor al Neumei şi propriul meu scris. Şi nu doar deoarece ambii venim din zona mai mult sau mai putin ştiinţifică. Afinitatea are şi o componentă structurală. Iată dece lectura oricărui gen practicat de Horia nu numai îmi face plăcere (ceea ce, dat fiind că face plăcere oricui, e banal, superfluu chiar), dar îmi e la fel de uşor să-l citesc precum pe Asimov, Sorescu, ori, nu vă miraţi prea mult, Mark Twain. Ei, bine, în această insolită confesiune se ascunde chiar radiografia acestei colecţii poetice cu titlu perifrastic. Idee care urmează a fi explicitată şi dezvoltată.
Cum scrie Horia Gârbea? În critică adoptă o manieră colovială. Confesivă chiar. Ca şi cum şi-ar relata, fugitiv şi esenţial, impresiile despre cartea respectivă la o cafea, uitându-se la ceas tot la 2-3 fraze. Ia cititorul ca pe un amic întâlnit întâmplător. Cu efectul firesc asupra cititorului, care se simte, cititnd, băgat în seamă. Că în cele 2-3 fraze pronunţate cu ochii pe ceas, criticul face o radiografie sintetică a cărţii, e de la sine înţeles. Literatura de ficţiune o scrie, însă, cu minuţie, cuvântul e mereu găsit cu precizie, poantele sunt distribuite cu ştiinţa captării atenţiei. Şi asta indiferent că scrie text dramatic, proză scurtă sau roman. În poezie textul e, firesc, mai concentrat. Dar mai ales literatura lui Horia Gârbea e densă în citate, perifraze, aluzii şi trimiteri. Precum filmele şi serialele americane, ale căror personaje arată, mereu, în dialoguri, ca sunt la curent cu cinematogarful. Totul îmbibat de un humor fin, neostentativ, dar ubicuu. Dar identitatea literară a autrului nostrum e esenţialmete concentraă în şi exprimată prin humorul ascuţit al titurilor. Doamna Bovary sunt ceilalţi, ori Fratele deştept al lui Kalaşnikov ar putea fi inventate, la o adică, de un număr considerabil de prozatori. Dar frecvenţa lor în e consubstanţială, tipică celui care ne oferă un volum inttulat Ultimul ţărm. Undeva aici se ascunde ceva mai mult.
E, atunci, scrisul lui elitist? Nici pe departe. Dar se adresează unui public citit. Atât. E suficient. E secretul de fabricaţie, care face textul captivant, indiferent de gen. Iar asocierile sunt mereu surprinzătoare, menţinând cititorul atent.
Toate aceste constante sunt prezente şi în volumul la care ne referim. Începând cu titlul. La care revenim. Şi care are dublă semnificaţie. Pe de o parte, fiind titul asumat al unuia din poeme, te aştepţi ca acesta să fie sau ars poetica, sau să conţină un nucleu al demersului poetic. Aici chiar deschide volumul şi oferă o cheie de lectură. În sensul că, în măsura în care poemele au o strctură comună, dincolo de elementele stilistice identificate, aceasta e în primul poem ceea ce matematicienii numesc forma canonică.
Dincolo de fondul comun, regăsit în proză şi în piesele de teatru, poezia din acest cel mai recent volum (mă feresc, în general, de a spune ultimul, ar fi restrictiv) e cât se poate de îndepărtată cea senzitivă, simbolică (nu simbolistă, deşi e departe şi de cea simbolistă), onirică, abulică pe alocuri. Nici un strop de transă. Aproape toate poemele sunt hibrizi între ultramicronuvele şi demonstraţii geometrice. Nota bene, fără a face apel la termeni din lexicul tehnic. În locul unui caleidoscop de imagini poetice, întâlnit în proporţii diferite în oferta poetică curentă, ni se servesc istorioare. în fiecare pas e urmarea logică a celui precedent. Dar totuşi finalul e simultan surprizător şi ineluctabil. Ca în buna şi antica tradiţie a romanului poliţist clasic. Am spus că materia poetică din acest volum nu e simbolică. Dar… e plină de simboluri. Primele poeme nu sunt decât jurnalele unor călătorii iniţiatice.
Materialele de construcţie folosite sunt un bun exemplu pentru cursul predat în anii 40 de George Călinescu şi sistematizat în Universul poeziei. Cuvinte din cel mai larg spectru sunt mai degrabă înzestrate prin sugestie cu valenţe poetice decât a le avea în manieră intrinsecă şi a fi descoperite. Senin, poetul dispreţuieşte falsa pudibonderiei, orice cuvânt e pus la locul lui să joace rol de verigă logică. Cel mai la îndemână exemplu ar fi rugina, prezentă în mai multe poeme, cu sugestiile şi conotaţiile aşteptate din partea ei. Conotaţii exterioare, paralele, logicii formale a textelor ca atare. Dar manipularea sensurilor merge chiar mai departe. Semnificaţia ruginei ţine de reflex mental. Dar, câteva pagini mai departe, când întâlnim un briceag uitat în grădină, alt reflex, cel asociativ, ne face să-l simţim ca ruginit. Ceea ce proiectează un halou irizat pe lama briceagului, când vedem ce are el de făcut. Fenomenul nu e izolat. La fel se întâmplă cu săbiile adunate în prăvălii cu suveniruri. Imaginându-le pătate de aceeaşi rugină, rostul lor local se amplifică.
Citind despre fântânile muzicale dintr-un oraş chinezesc te simţi la Barcelona. Nu e nici o confuzie. Poemul e intitulat Sinestezie. Apoi, un joc de-a glosa anunţă centrul de greutate al volumului. Un poem distopic, în 11 tablouri, cu un abur antiparodic care i-ar trezi lui Minulescu sentimente amestecate. La prima lectură un portret al anilor lumină 80, înveşmântaţi în cenuşiul ubicuu. Dar al cărui final ce se lărgeşte panoramic într-o simfonie profetică universală. Aceeaşi ecuaţie parodică, îmbibată de humor, e pseudolamentaţia în fond autoflatantă a poetului ca antiisus (Necunscutul). Senzaţia de witz a unor poeme cu final neaşteptat, e reliefată de prototipul Ceasornicarul, un excelent final parţial de volum.
Addenda completează organic povestea, ca un pandant al poemului distopic. Fortăreaţa atacată mereu de barbari e omologă oraşului cu luminile stinse. Cu deosebirea că are un comandant de garnizoană. Deşi modelul e standardizat, trimite, totuşi, subtil, la Dino Buzzati. De altfel toate trimiterile din volum sunt discrete, ai zice soft, la limita citabilităţii. Mai e o deosebire între fortăreaţă şi oraşul cu luminie stinse. Acesta din urmă nu e cucerit niciodată. Batbarii pleacă întotdeauna. Volumul se încheie, astfel, într-un optimism lipsit de festivitate.
Lumea schiţată de volum, una realist năpădită de rugină, are, în viziunea lui Horia Gârbea, o şansă. Comanda garnizoanei (afectată fortăretei) să fie preluată în fiecare zi a săptămânii, poate prin rotaţie, de câte un cetăţean imun la panică. Acesta ar putea găsi mijoace, mereu altele, de a-i determina pe barbari să plece. Poate în căutarea altei fortăreţe mai vulnerabile. Poate, astfel, cenuşiul ubicuu ar putea avea şansa convertirii în curcubeu…
Ajunşi aici, vedem adevăratul sens profund al titlului: celălalt ţărm.
Related Articles
1 user responded in this post
[…] meu Radu-Ilarion Munteanu (a.k.a. rim) publica pe blogul sau cronica volumului de poezie ‘Celălalt ţărm’ al lui Horia Gârbea: ‘Dincolo de fondul comun, regăsit în proză şi în piesele de teatru, poezia din acest […]