OTILIA FĂRĂ ENIGME

Se dedică acest exerciţiu de lectură
doamnei Andrea Hedeş

Otilia Ţigănaş e medic de familie în comuna Hăşmaş, cu şase sate, din apropierea Aradului. Şi prozatoare. A mai practicat şi jurnalismul. Ca gazdă de emisiune TV local. În conversaţia colocvială pe facebook nu-şi ascunde doza reziduală de accent bănăţenesc. Nici nu pare s-o accentueze. Nu ştiu cum ar scrie în presă, probabil şi-ar filtra accentul, cum am văzut că fac jurnaliştii timişoreni.
Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş, aparţinând preotului Silviu Hodiş, a colaborat mereu cu Festivlul international Ars Maris de la Reghin, câtă vreme acesta a funcţionat. Afară de albumele anuale, editura a publicat şi lucrările literare premiate la editiile Festivalului. Otilia Ţigănaş este unul di beneficiarii, prin volumul Femeia cu şapte pălării. Până aici, un motiv de atenţie asupra scriitoarei. Dar iată că volumul cunoaşte o a doua ediţie. După ce prima însemnase materializarea premiului, atenţie, pentru debut. La ediţîa din 2011. Înseamnă că prima ediţie a avut succes. Inclusiv în plan comercial. Ceea ce nu mai e un fapt banal. Ascensiunea scriitoarei îi confirmă substanţa, o decantează din pletora de veleitari, chiar de talentele efemere.
Iată ce rezultă logic doar din informaţia de pe coperta volumului. Înainte de a-l deschide şi citi. Din această informaţie mai face parte şi textul de (pe) coperta a patra, aparţinâd reputatului scriitor Radu Ţuculescu, iniţiatorul, susţinătorul şi preşedintele Festivalului. Atâta cât a funcţionat. Se vede limoede că aprecierile giranulu volumuli nu ţin de complezenţă. Avantaj şi dezavantaj pentru autoare. Avantajul determinat de concluzia logică, dezavantaj de ştacheta din capul locului înaltă. Cititorul are, înainte de a citi ttitlul primei schiţe, pretenţii.
Ei bine, pretenţiile sunt satisfăcute. Volumul… debutează (sic) cu o şugubeaţă autoprezentare: Cine sunt eu, fărăic de ruj. Metoda standard e un cuvânt înainte auctorial, sau o prefaţă semnată de un nume consacrat, sau şi una şi alta. A încorpora autoprezentarea în corpul textual atrage cititorul prin originalitate, humor subţire şi chiar discretă insolenţă. Bine dozată. Cu abilă valorificare a feminităţii. Şi nu fără acoperirea unei zglobii autoironii. Intercalarea cuprinsului între acest prim text şi celelalte, grupate în două capitole inteligent intitulate, nu trebuie să deruteze cititorul. În ciuda ambiguităţii, textul sprinţarei autoprezentări e organic integrat ansamblului. Argumente? Dincolo de omogenitatea stilistică (cuvântul înainte uzual e scris, de regulă, în ton de proces verbal, iar autorul acestui raport de lectură nu face exceptie, ca autor de ficţiune), substanţa primului ext se prelungeşte, accentuînd humorul şi autoironia, în prima schiţă de dincolo de cuprins, Autostopista. În continuare fondul biografic e procesat literar, în piese impecabil construite. Următoarele 3 schiţe.
Apoi urmează prima povestire, ce depăşeşte condiţia de schiţă . Independentă de elemente biografice ficţionalizate. Femeia cu şapte pălării. Epică, personaje cu identitate, mizanscenă economicoasă dar elocventă, sumum de microdrame care pun în valoare drama femeii cu şapte pălării. Personaj surrealist care poate intra liniştit în galeria de gen din literatura de azi. Chiar dacă n-a bătut la porţile publicaţiei online omonime. Titlul volumului nici nu putea fi altul decât al acestei piese nodale.
După aşa un text te aştepti la un salt. Eşti servit. Pe vremea satiricilor interbelici nu existau recuperatori, nici cămătari din lumea interlopă, dar, dacă ar fiexistat, probabil că maiorul Brăescu ar fi scris piesa Sărbători fericite, stimată doamnă cam la fel. Constatare care o integreazăpe Otilia Ţigănaş într-o lungă serie de autori de gen. Realitatea postdecembristă îşi are autorii ei.
Pătratul e un tur de forţă la interfaţa surrealismului cu fantastical. Ar fi păcat să detaliem.
Cu Mona şi pictorul Monei prozatoarea îşi permite luxul de a simula prelucrarea literară a presupusului fond biographic, poate pentru a-I trezi vigilenţa cititorului somnolent. Invenţia ficţiunii aruncă, totuşi – şi asta-i calitatea majoră a piesei – un abur melancolic asupra propriei identităţi sufleteşti. Autoironia discretă e substratul unei fermecătoare naraţiuni ambigue.
Nu putea lipsi dintre aspectele abordate ale vieţii curente nici familia. Avalanşa e o mostră de rafinament psihologic, dublat de o pledoarie implicită. Subiecte dintre cele mai comune pot fi tratate şi lipsit de urmă de vulgaritate.
Simetria titlurilor capitolelor mari. Mici şi mari convulsii. Eşti avertizat că încep teme majore. Dar eşti păcălit. Nici o deosebire între temele celor două capitol, nici o deosebire stilistică. Inserţii cu substrat posibil biografic (Pacientul roman. Monolog la scenă deschisă), luare în tărbacă a poncifelor europene în competiţie cu ingeniozitatea românească (Mielul de paşte şi Anotimpurile lui Vivaldi), de toate pentru toţi. Un pamphlet satiric înrudit cu maniera Divertis la nivelul anilor 90 (Corul bărbaţior derutaţi). Şi, finis coronat opus, piesa finală închide cercul: Minge de meci în finala Cupei Davis. Pandant al primelor 2 piese, pe schema dezvăluirii subtile a procedeelor iluzionistului, simultan o mărturisire de credinţă sui generis, sub un autoportret interior, privit în oglindă. Oglindă înrudită cu dea a Alicei.
După ultimul punct, cititorule, eşti, oare, tentat să reciteşti o piesă? Cred că da. Care anume? Păi e evident. Ai întâlnit mai multe autoportrete, mai mult sau mai puţin deghizate. Dar piesa cea mai impersonală, cea mai elaborată narativ, cea mai “obiectivă”, cea care-şi transferă titlul pe coperta volumlui? Nu cumva comical portretistic, frizând grotescul e cel mai subtil autoportet?