PE ŞLEAU

3 ani, cât a durat experimental Facebook, am marcat diferenţa faţă de textele de blog pe două planuri. Cel formal şi cel al limbajului. Cum diversitatea aşa numitilor clienţi de mail face imposibilă transmiterea fidelă a unui text, respectiv a caracterelor cu diacritice în orice limbă, am decis demult să scriu pe e-mail şi implicit în e-grupuri şi pe reţele de socializare (Facebook e singura unde am activat) nerespectând nici o regulă ortografică, începând cu abandonarea quasitotală a majusculelor. În schimb pe blog scriu exact ca pentruorice formă publică, tipărită sau online, respectând toate regulile pe care le cunosc. Sigur, pe e-mail aş putea folosi intensiv ataşamentele în Word, la fel pe Facebook aş putea scrie ortografic într-un Word din care aş putea turna în spaţiul editorial Facebook. Dar n-o fac. Cât priveşte limbajul, am găsit cu cale să respect caracterul de forum al e-grupurilor, o reţea de socializare împrumutând acest character. Limbajul unui formu, derulat într-un salon sau online, e unul colocvial. P_e blog folosesc un limbaj publicistic.
Iată motivul pentru care, deşi o bună parte din textele de blog fiind întrucâtva militante, am evitat până acum folosirea unor termeni de care nu m-am jenat în mediile unde scriam nonortografic. Dece tocmai acum socot a fi venit vremea asumării unei doze pe care o sper ingenioasă şi bine temperate, dar fermă şi lipsită de inhibiţie de limbaj mai colorat? Cine ştie? Nu odată dau credit instinctului. E posibil ca două imponderabile conjugate să fi determinat efectul dialectic al acumulărilor. Dacă nu cumva 2,71. Explicitez doar unul, atins către finele precedentului text, cel din 12 ianuarie: impunerea, nu neapărat soft, a ceea ce mass media băştinaşă a numit legea big brother.
S-o pornim de la coadă. Adică la zi. Una dintre ştirile zilei provine de la Departamentul de Stat al USA. Denomire a ceea ce în aproape întreg restul lumii se cheamă Ministerul de externe. Statele Unite şi-au anunţat, prin această strructură de profil, instrument al politicii lor externe, intenţia de a organiza cursuri în beneficiul poliţiilor, al procurorilor şi a altor funcţionari din sistemele judiciare a 7-9 state din UE, pentru a le ajuta să micoşoreze nivelele corupţiei din aceste state. Un jurist din generaţia mea, acum avocat, comenta în direct ştirea, cu un aforism: cu cât bomboana e mai otrăvită, cu atât ambalajul e mai poleit. Logica aforismului trimite vag la basme, la metodele personajelor malefice, împărătese vrăjitoare, de a momi eroinele care urmau să fie salvate de Feţii Frumoşi. Acuma, corupţia e un fenomen inerent condiţiei umane, manifestat la toate nivelele instituţionale. Într-o viziune metaforică mecanicistă, e precum frecarea. Fără frecare nici n-am putea sta în picioare. De la un nivel de frecare încolo, nici un mobil n-ar mai putea fi mişcat din loc. Căci forţa necesară ar putea depăsi pragul rezistenţei intrinseci a mobilului. Dosa facit velenum, de la Hippokrates din Kos cetire. Această intenţie anunţată are, la o primă vedere, două componente: una obiectivă, administraţia USA fiind, cel putin official, preocupata de corupţia internă. De unde extinderea interesului în sfera relaţională. Dar şi alta subiectivă. 7-9 state înseamnă 1/3-4 din UE!. E vorba, cu alte civinte, de formalizarea unui instrument de control. Cel puţin asupra ţării noastre. Care să fie raportul cauzal între statutul procurorilor ca vârf de lance al sistemului de putere personală model Putin din ultimii 10 ani pe de o parte şi interesul prioritar unor structuri din ambasada USA la Bucureşti pentru procurori. Care o fi factorul determinant şi care cel adaptativ? Pe baza sumei informaţiilor publice din mass media, filtrate rational, e greu de răspuns. Sentimentul personal înclină, însă, poaqte nu mai accentuat de un 51/49, către adaptarea inteligentă a liderului din ultimii 10 ani la strategia respectivelor structuri din ambasadă. Nuanţarea asta nu trebuie, în nici un caz, interpretată în sensul că există, printre funcţionarii ambasadei, personaje care fac o politică personală. Ci că aplică linia trasată de secretarul de stat într-o manieră poate adaptată la realitatea locală. Ceea ce sugerează că interacţiunea dintre respectivele structuri din ambasadă şi centrul neural al sistemuluui de putere personală are un coefficient ridicat de mutualitate. Argumentul principal oferit de realitate e statutul preferenţial al Dnei Kovesi, liderul DNA, vârful de lance al sistemului de putere, în faţa departamentului de stat. Dna Kovesi a cultivat sârguincios ambasada USA ani de zile, după numirea ca procuror şef al parchetului de pe lângă ÎCCJ şi a devenit interlocutorul numărul 1 al interfeţei cu România a departamentului de stat. Asigurând astfel pe termen aproape lung fie continuarea susţinerii acestui lider maximo al ultimilor 10 ani, fie succesul strategiei care ratase în 79 în Nicaragua, somozismul fără Somoza. Rămâne de văzut cum va face faţă pe termen mediu un politician lipsit de experienţă la nivel naţional, care a intrat fără scrupule în competiţia succesiunii prezidenţiale, înlăturându-l cinic pe fostul candidat al fostului USL. Care îl adusese în propriul partid. Şi care, probabil, dacă nu s-ar fi lăsat păcălit (sau şantajat, cine ştie?) să rupă unilateral alianţa antisistem, ca apoi să trădeze mai mult decât ALDE, să trădeze însăşi istoria şi identitatea liberală, fuzionând cu partidul girant al dezastrului economic, social şi moral al anilor 2010-2011, ar fi câştigat fără emoţii din primul tur funcţia prezidenţială. Dar, cum tot ce se întâmplă, se întâmplă pentru că aşa trebuie (apud Fred Hoyle) rocada nefastă a devenit fapt. Care trebuie luat ca atare în orice analiză. Spuneam că rămââne de văzut cum va face faţă provocării. Dsa s-a trezit ridicat pe val de manipularea profesionistă căreia i-au căzut victime uimitor de mulţi oameni de condiţie intelectuală. Tabloul paradoxal sesizat în serialul intitulat Spreanţa schimbării (6 oct – 17 noi 2014, aici, pe blog), bazat pe infestarea segmentului educat cu propaganda prosistem şi imunitatea celui soi disant popular (sic) e depăşit. Dar timpul analizei pe tema asta n-a venit încă. Actualul preşedinte avea, ab initio, o singură resursă semnificativă: susţinerea puternicului lider european, die kanzler. Primele sale gesture în exercitarea funcţiei sunt impecabil ambigue. Pe de o parte lasă impresia de distanţare faţă de personalitatea şi stilul, compromise, ale liderului celor 10 ani, ceea ce continua cu voce mai groasă linia campaniei electorale. Pe de alta numeşte un pesonaj caraghis şi supracompromis, cel poreclit unguent, pe post de consilier. Ceea ce trădează posibila continuitate acum doar subterană. Dar mai ales dă puterilor metropolitane un semnal că le acceptă hegemonia. Prin opiniile despre aşa zisa independenţă a justiţiei, marota propagandei sistemului de putere al celor 10 ani. Marotă din demagogia europeană. Dar anunţul departamentului de stat are o valenţăşi o semnificaţie dublă. Dincolo de ţările adresante, e simuoltan un mesaj pentru puternicii europeni. Căci lesa în care Bruxelles tine de pildă România se numeşte MCV. Mecanismul de cooperare şi verificare. Care dă anual note Bucureştilor. Înalta Poartă s-a mutat, în timp, de la Stambul la Moskova, iar acum se află la Bruxelles. Ameninţarea cu MCV a fost şi principalul slogan public al politicii puterii personale al celor 10 ani. Semnalul pe care-l dă acum Washingtonul către Berlin, via Bruxelles, subiacent ţărilor adresante e limpede: Nu vă bazaţi pe dominarea voastră exclusivă a plămândelor democraţii din est. nu vă puteţi înţelege siunguri cu Putin, fără noi. E aceeaşi politică din anii bipolari ai războiului rece. Logic, câtă vreme pe teren european structura de putere e intrucâtva similară. Se omite implicarea economică a Chinei aici? Nu mergem aşa de departe. Problema managenetului (eufemism delicat!) jumătăţii de Europă în schimbare de metropolă colonial. Poate şi un mesaj subliminal către Ukraina şi chiar faţă de Putin, aflat în plină campan ie de revitalizare a conceptului novorossia. Inaugurat de prinţul Potemkin în beneficiul Ecaterinei cea Mare, cu mai bine de 2 secole în urmă şi pus la naftalină 3 generaţii, de Lenin&Stalin, Brejnev şi Gorbaciov&Elţîn.
Dar juristul care a diagnosticat frust anunţul American omite un aspect esenţial. Ce înseamnă între 7 şi 9 ţări? Există probleme, abstracte şi/sau concrete, pentru care un număr semiprecizat au sens. De pildă conducerea unei echipe sportive îşi propune un loc în primele tz locuri în clasament. Cum există si probleme care nu au sens decât pentru un număr precizat de subiecte. Când ai conceput un program al cărui obiect sunt instituţii ale unor ţări, numărul acestora trebuie să fie determinat. Singura posibilitate logică ar fi indecizia temporară a numărului acestor ţări. 7 certe, încă una sau două posibile. Dar în acest caz anunţul nu e decât un preanunţ şi sună neserios. Ar fi avut sens săfie făcut public după determinarea precisă a numărului de ţări cărora li se adresează. Care ar fi ordinea acestora? La prima vedere, cea inversă acceerii în UE şi NATO. Probabil Croaţia, apoi România şi Bulgaria. Iar ultimele ar fi cele 4 din fostul grup de la Visegrad: Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. Dar, cum direcţia fascistoidă pe care lunecă guvernul Orban şi, cu tot lobbyul care făcuse, în anii războiului rece, din Ungaria vitrina sistemului zis socialist, Wahingtonul se cam încruntă (sau simulează, conjunctural, încruntarea, pentru a evita pierderea feţei), n-ar fi imposibil ca Ungaria sa fie una din cele 2 cu poate. Corupţia fiind un pretext jolly-jocker. Ţările baltice? Ar fi ciudat. Căci sunt o zonă sensibilă. Obiectiv nemărturisit, dar quasitransparent al strategiei lui Putin pe termen lung de recoinstituire a imperiului. Dacă cumva ar fi totuşi vizate, anunţul American ar mai avea încă o semnificaţie: vedeţi că ne implicăm în consolidarea aliaţilor noştri.
Dar ar mai fi posibil ca programul American să se adreseze şi ţărilor succesoare ale conglomeratului slav de sud est, id est Jugoslavia, afară de Croaţia, prima vizată, aflate în diferite momente de apropiere de UE. Plus Albania, istoriceşte o ţară problemă, sursă de probleme pentru toţi vecinii ei.
Oricum, ce ne interesează în primul rând e semnificaţia anunţului pentru noi. Reacţia oficială va fi inevitabil pozitivă. Guvernul n-are de ales, opoziţia va încerca să capitalizeze politic programul, noul preşedinte idem.
Despre acesta din urmă, mai încolo. Să se mai adune fapte. Merită o analiză. Centrată pe ideea dintr-un filmamerican vechi de 51 de ani. Exercitarea unei funcţii de raspundere e o şansă de dezvoltare a personalităţii.