Rhodos, o primă etapă din retragerea cavalerilor, ai căror antecesori care cuceriseră Yerushalayimul şi întemeiaseră regatul cruciat, care n-a rezistat, vai, decât un secol. Unii au ajuns în Prusia şi Polonia, unde aveau să fie zdrobiţi de primul rege polonez, creştinat sub numele de Jagiello, fost duce lituanian, pe la începutul secolului XV. Sunt cavalerii teutoni, colonozaţi de regii arpadieni, prin secolul XIII, în Ţara Bârsei. Templierii, cu destinul lor tragic, ajunşi la un moment dat cea mai bogată organizaţie din Europa creştină, creditori ai regilor, stârnindu-le invidia, distruşi de Filip cel Frumos, care-l controla pe papa de la Avignon… În fond, bancherii in nuce ai Europei… Insula Rhodos fu cumpărată la începutul secolului XIV de ioanniţi, care au stăpânit-o puţin peste 2 secole. Lor li se datoresc fortificaţiile din oraşul capitală, aflat în vârful nord estic al insulei, care desparte apele Egeei de cele ale Mediteranei. Asaltaţi de Soliman Magnificul, cu o flotă uriaşă, din care numeroase bastimente vor fi fost construite de meşterii din insula Symi, aflată aproape de apele teritoriale ale Asiei mici, la fel de bogată şi acum. Au rezistat cavalerii câteva luni, parcă vreo şapte, iar cetatrea, aproape inexpugnabilă în epocă, n-a putut fi cucerită de otomoani decât prin trădare… cam 200 supravieţuitori din cei 700 care apăraseră citadel. O predau amiralului lui Soliman de anul noi 1523 şi se retrag încă o etapă, în Malta. Ordinul cavalerilor de Malta există şi azi. Şi există şi referiri, greu de apreciat dacă autentice sau apocrife, la relaţia lor cu ordinele francmasonice. Oricum aveam să văd, înt-o scrută incursiune în oraşul medieval al capitalei, în vitrine unei dughene, simboluri ale Marelui Maestru, cu crucea devenită de Malta, cu datele 1309-1522 şi chiar o piesă de ceramică emailată cu compasul şi echerul.
Un sejur turistic în Rhodos e mai puţin rentabil, ca raport între preţuri şi nivelul serviciilor, decât în Turcia, alcărei colţ sud-vestic e la doi paşi, dar mai ofertant ca încărcătură culturală decât staţiunile turceşti sudice, la Mediterană. Marketingul e realizat de Miriam, care găseşte un hotel cel puţin decent, e adevărat, de 5 stele, deci preţ maxim şi face rezervarea printr-o agenţie cu titlu de website.
Decolăm în dimineaţa de Sfânta Ana, onomastica uncei fiice a unui bun şi rar cultivat prieten, dar mai ales cea sui generis a surorii mele de Steaua lui David, evreică ce-şi găsise în ultimul an de viaţă două certificate de botez în rit creştin ortodox şi în rit catolic! Deşi ne bulucim toţi 5 la check in, Miriam capătă locuri în rândul 4, cu Găgăuţă, iar noi, ceilalţi, echipajul standard al celor mai multe vacanţe, ca de obicei, în rândul… 17. Ca să-mi iasă, poate, pe nas, marota mea cu acest număr. 4 volume de proză cu 17 capitole, deşi primul, cel de debut, avusese nevoie de mici artificii de numerotare, ca ultimul să fie 17… Am loc la hublou, de fapt între 2 hublouri. Cei din rândul anterior au vedere direct în hubloul anterior. E a 2-3a oară că avionul care face cursa charter Rhodos – Bucureşti întârzie. Returul cu care plecăm noi întârzie în consecinţă. Se mişcă de la poarta aeroportuară cu 10 minute după ora de plecare, dar consumă fix 23 de minute până la decolare. Felicia, pe locul alăturat, din mijloc, exprimă îndoieli asupra înălţimii de croazieră, deoarece nu vede plafonul de nori dedesupt. Îi atrag atenţia că ziua e limpede. Ocazie totuşi rară în palmares. Mă plicisesc să-mi sucesc gâtul spre hubloul dinspre spatele urechii drepte şi renunţ să prind panglica Dunării. Pe care o ratasem până acum de 4 ori, în drumul spre Turcia şi Israel. Mă văd răsplătit cu vânarea câtorva insule izolate, în estul egeean şi-mi aduc aminte de poveştile lui Ioan Chirilă despre fostul antrenor al naţionalei elene, demiromânul Dan Gheorghiade, învins în calificările pentru Mexico 70 de Angelo Niculescu şi generaţia mexicană, cum prefera acela vacanţele discrete pe asemenea insule. Traversăm spaţiul aerian al uneia mai măricică exact când simt prima scădere a altitudinii şi comandantul tocmai anunţă începerea coborârii spre aeroportul ţintă. Abia a doua zi dimineaţă, văd pe hartă că fusese Kos, insula de origine a lui Hippokrates, unul din părinţii medicinii. Dela care ne-a rămas, în versiune totuşi latină, maxima de incomarabil mai largă arie, dosa facit velenum. Iar pe Ippokratis îl voi reîntâlni pe o farfurie de ceramică pictată, la atelierul vizitat ulterior. Să nu anticipăm însă.
Bănuind, numai drakku ştie dece, că aeroportul e abordabil din nordul litoralului estic, aproape de vârf şi văzând linia de coastă apropiindu-se pieziş, ba chiar identificând pista de aterizare de la mică înălţime, aproape de ţărm, n-am timp să mă orientez faţă de soare, care la ora aia indică 15 grade sud vest şi greşesc crezând că avionul făcuse o voltă ciudată, abordând dinspre sud vest. Văd pista aeroportului, paralelă cu ţărmul, dar abia drumul întortochiat al autorcarului de transfer mă lămureşte că era pe litoralul nord vestic, la Egee. Anume când, după ce lăsase câţiva turişti la primele hoteluri, trecem prin Rhodos, pentru a urma apoi litoralul mediteranea, spre Kalithea, zona unde vom coborî.
Hotelul e decent, cu totul diferit de blocurile sărăcăcioase cu aspect socialistoid văzute prin geam. Un prinţtal poporului de construcţii ale indistriei turistice locale, utilitar, dar cu stil amestecat, de gust îndoielnic, bătând spre parvenit. N-am aflat când fu ridicat, dar acum rimează cu majoritatea turiştilor ruşi. Altfel cumsecade ei. Prindem la mustaţă prânzul, la unul din restaurantele complexului hotelier, unde am fi putut rezerva una din două cine, Pergola pe nume, cu vag specific italian. Apoi majoritatea echipei se repede la plajă, eu rămân prudent în cameră, e timp destul pentru cercetarea împrejurimilor. Luăm cina la restaurantul propriuzis al hotelului, parcă fără nume, unde aflu că ţinuta de seară exclude shortul. De altfel majoritatea ruso-germană a publicului se îmbracă de seară pentru cină, maimuţărind, malgré leur, obiceiul clasic britanic. Dacă n-aşi fi recitit, din întâmplare, chiar în săptămâna anterioară plecării, Caragiale şi kitschul, a profesorului Ştefan Cazimir, coerenţa tabloului kitsch, oricum observabilă, n-ar fi avut conturul în acvaforte… Tablou subliniat, prin contrast, de un cuplu rafinat, de vârsta a treia, vorbind o franceză nativă, un el cu mutră de corsar, verde, o ea cu façon de pensionară a Comediei Franceze. Ne reîntâlnim a treia seară, tot la lifturi. Tresar imperceptibil la provocarea mea, un bonsoir cu accent cât mai galic…
Miercuri, prima zi plină, soseşte pe la mijlocul dimineţii reprezentantul agenţiei de transfer, companie grecească cu sediul în Rhodos, în al cărei nume apare termenul Dodecanez. Într-adevăr, insula cavalerilor e cea mai mare din arhipelagul ce bordează sud-estul Asiei Mici, de la Samosul beyului matematician Ion Ghica*, scriitor şi prim ministru al lui Carol I, până la Karpathos (sic) şi Kassis, spre nord-estul Cretei. De Kos am vorbit, o identificasem din avion şi abia acum, când scriu, realizez că ceea ce-mi păruse următoarea insulă mare era, de fapt, prelungitul promontoriu turcesc, ca un fjord norvegian invers. Cum lacurile sunt inverse ale insulelor, nu? Poate dacă n-aş fi rămas credincios obiceiului de a nu exagera cu documentarea anterioară plecării, aş fi avut o şansă să zăresc şi insula lui Ioan de Patmos, personaj al filmului Gesu di Nazaret al lui Zefirelli…
În fine, revenind la prezent, ne înscriem, după un conciliabul între Miriam şi Bogdan Chirilă, care contrastează cu fetişoarele agenţiilor de transfer la Kuşadasî, acu’s 6, respectiv 4 ani, mai rutinat, şmecher chiar, ne înscriem deci în turul insulei, ar fi pacat să şezi la plajă o săptămână în insula cavalerilor şi să nu înţelegi nimic din ea. Admit, in partibus, că fusesem cu o grosime de frunză de măslin mai amator decât restul grupului, dar nici opoziţie nu era. Dacă în Tenerife şi în primul an la Kuşadasî nu ratasem nici un tur opţional, frustrând-o pe Felicia de majoritatea zilelor de plajă, acum centrul de greutate al sejurului, cele 3 generaţii prezente în grup cereau altă strategie. În fond, toţi ceilalţi veniseră la mare. Ceea ce mie îmi e interzis şi nici nu-mi place. Vom vedea că turul insulei, deşi inerent obositor, nu avea să fie fără dividende culturale.
Ieri zi, la primul contact cu recepţia hotelului, ni se înmânaseră câte un carnet de cameră, conţinznd, printre altele, câte 5 vouchere pentru 2 rezervări de cină, la alegere dintre 3 restaurante. Prima o face Miriam, care devine oarecum reprezentantul grupului. Cădem de acord să fie terasa grecească. Restul zilei de miercuri se scurge rutinier.
Joi suntem culeşi de autocarul agenţiei D&D (Dodecanese Destination Travel, cum am precizat mai sus), pentru turul insulei. Ghida de limbă română e chiar buzoiancă, absolventă de profil a Universităţii din Atena. Câştigă 2 bile albe, pentru prezenţa incluzând un limbaj discret frust, dar agreabil şi un timbru vocal de contraaltă nuanţată, dar mai ales pentru că, turist agasant şi antipatic, cum cititorii mei de gen ştiu deja că nu ezit a fi, n-am prins-o cu nici o prostie istorică. Cel mult cu câteva omisiuni, pe care acum mă abţin deliberat a i le semnala. O fac însă sotto voce, în autocar, în beneficiul unui simptic cuplu de sibieni din generaţia mea. Ciudat, Felicia nu mă taxează… Dar să vedem ce oferă insula.
Urmând şoseaua de coastă, coborâm pe lângă Faliraki (Φαληράκι), cea mai dezvoltată staţiune litorală, apoi aflăm povestea mânăstirii Ţambika, urcată pe o colină ce străjuieşte un golf mititel, o mica haltă lângă satul Archangelos, pentru a ne opri la un atelier de olărit. Povestea, ca supliment după finele jurnalului. Costas, proprietarul, face o demonstraţie, deşi roata lui e acţionată de un motor electric, nu de picior. Cu rostul haltei suntem obişnuiţi de la prima ieşire, acu’s 11 ani, tot în Grecia. Atunci, la poalele masivului pe care sunt cocoţate mânăstirile de la Meteora, un preot român conducea un atelier de icoane în tehnica foiţei de aur. Anul următor o armurărie lângă Toledo, cu tehnica firului de oţel brunat pe aur şamd. Turistul cumpără, ghidul aduce turişti, producătorul vinde. E o ecologie sui generis, o formă de comensualism. Pictura pe piesele de ceramică are un stil unitar şi definit: naiv rafinat. Cu o vagă nuanţă de senzualitate, altfel proprie subiectelor. Foarte, foarte departe de stilistica picturii antice greceşti. Kitsch inocent. Armonizat cu nivelul publicului turist şi în general cu structura ofertei turistice, dacă mă gândesc numai la pretenţiosul dar lipsitul de gust hotel al nostru. Ce atrage atenţia e un set de vase cu forme totuşi graţioase, vopsite încât să simuleze arama coclită. Cumpărăm câteva mărunţişuri, un minuscule ulcior ales de Matei pentru Laruca. Dar, pnrtru a fi dreopţi, atelierul capătă o bilăalba pentru veselia cromatică a exponatelor. Cromatism despre care ghida pretinde că era ca atare în secolul lui Platon. N-o contrazicem, e absolventă de universitate ateniană.
Urmează două ore în orăşelul istoric Lindos. Unde urcăm, trecând prin strâmtori mai înguste decât străzile din Santorini, un mic bazar întortochiat, pe Acropolea aflată în plină reconstrucţie, impozitele europene trebuie investite şi în arheologie comercială. Zidurile crenelate se văd de la kilometri, de pe şosea şi urcuşul pe trepte lustruite de sute de mii de paşi e provocator pentru bătrânul ultrasedentar care am devenit. La coborâre îmi cedează genunchii şi mă sprijin de un Ramiro conştiincios. În schimb arşiţa de sus e compensată în bună măsură de privelişte, dar te împiedică să faci, precum la ruinele Pompeiului, cu 9 ani în urmă, experienţa de ficţiune a transparenţei timpului. Entuziasmul lui Matei pentru peisaj e tonic pentru bătrânele mele oase. Face şi o poză cu aparatul meu, spre un golf plin de ambarcaţiuni.
Ne întoarcem pe acelaşi drum, pentrru a o coti spre vest de la Kolimbia la valea celor 7 izvoare, Epta Piges, cu legenda ei cu tot. Între legendă şi tradiţie, primul dintre ele îşi oferă apele de-a lungul unui tunel cu intrarea betonată, care iese cu 150 metri mai sus. N-ai putea merge decât prin apă şi ideea e că făcând-o, în picioarele goale, vei întineri. Din grupul care umple un autocar cu etaj nu se încumetă nimeni, dar Matei ar vrea ca Buni să se facă tânără… Dece, copile? Că atunci nu mai fac p’ostii cu ea. Ei, face el şi cu Mamitati, e copil normal. Următoarea oprire în satul Eleoussa, pronunţat de ghidă Eleuşa. Ceea ce ne oferă un exemplu punctual despre diferenţa dintre dialectul rodian şi greaca continentală. Auzind-o vorbind dialectal ăsta local cu personalul atelierului de olărit, urechea mea sesizase o diferenţă întrucâtva in sensul celei dintre italiană şi napoletano-siciliano-sardă, despre care glosasem în jurnalul italian, la vremea cuvenită. Mult mai puţin accentuată, desigur. De altfel, din câte ştiu, nici greaca veche, nici cea modernă, nu au sunetul ş, care abundă în acest dialect rodian. Iar pe harta insulei, cu inscrppţii biligve, scrie Eleoussa (Eλεούσα), fără consoană dublă. Aici, la Eleoussa, localul fiului meşterului olar pregătise masa turiştilor. Cum declinasem oferta, mizând pe autonomie, scăpăm cu aproape jumătate de preţ la restaurantul… de peste drum, cochet, mic şi cu gust, dar gol. Unde satisfacţia de a avea totuşi clienţi, la concurenţă cu vecinul care luase, nu fără fireştile relaţii profesionale ghid – ofertant local de servicii, jackpotul zilei, ne asigură un tratament pe măsură. Exprimat la plecare şi cu o caserolă cu struguri bonus.
(va urma)
Related Articles
1 user responded in this post
ok