POATE DEBUTUL REAL AL PĂRINTELUI BARZ

Iată că după volumul de debut, Cinematograful singurătăţii (Neuma, Cluj, 2016), recenzat în: Valorificarea unui limbaj specific şi în Lecturaria (Neuma, Cluj, 2017), pg 110, părintele madrilen Eugen Barz oferă o nouă plachetă poetică, Iarba din ceainic (Colorama, Cluj, 2017).
Primul lucru care sare în ochi este dedicaţia: Pentru Anastasia-Victoria. Raportat la dedicarea primului volum, cititorul presupune că acest al doilea e dedicat unei persoana la fel de apropiate. Abia la lansarea de la Muzeul Literaturii s-a aflat că e vorba de nepoţica directă a poetului preot. Dsa mai povestea că la o predică din amvonul bisericii din Parla, unde slujeşte, biserică cu hramul sfintei Anastasia, îl luase gura pe dinainte pronunţând numele nepoţicăi. Stârnind zâmbetele enoriaşilor, care ştiau la cine se referă. Pentru spectator, a asist la o lansare de carte dedicată cuiva din asistenţă, care, pe deasupra, mai e şi un copil drăgălaş, e o ipostază inedită. Dar să revenim la notele de lectură.
Este evident pentru oricine că acest al doilea volum diferă substanţial de primul. Fapt care a fost subliniat şi de vorbitori. Unbun motiv pentru a sublinia tocmai ceea ce ni se pare a avea comun ambele volume. Întâi de toate, Egen Barz are un neobişnuit simţ al titlurilor. O remarcabilă originalitate, un raport ambivalent cu textul, simultan independent de acesta, expresiv în sine, purtător de mesaj şi invitând cititorul să citească poemul astfel intitulat cu maximum de deschidere şi imaginaţie, dar şi jucând rolul clasic de rezumat ultim al textului de sub titlu. Sfârşitul meu, o hidrocentrală, Poem de însurat, O moarte liberă de contract, Balamaua Pământului, Dreptul la carantină, Soarele de apă. Dar, mai ales, Biblioteca din Parla. La care vom reveni. Sigur, dacă toate titlurile ar fi de aceeaşi natură, omogenitatea în excepţionalitate ar deservi efectul lor. Se disting însă între destul de multe aproape contabile.
Trebuie să ne referim şi la precedentul volum pentru a încerca să identificăm fondul comun. Am auzit comentarii referitoare la acesta care, fără a ofensa, mi s-au părut amatoristice. Poemele fiind citite din afara literaturii. Termenii ecleziastici nu sunt nici pe departe o pledoarie pentru lecturi biblice, nici predici poetice din amvon (deşi sunt, într-o anume măsură, şi asta). Ci, cum spuneam în cronica respectivă, descoperirea valenţelor poetice intrinseci ale lexicului ecleziastic. Tematizarea poetică a cestuia şi, totodată, poetizarea mesajului creştin la nivel biblic. Respectând, poate nu 100% conştient definiţia lui Nichita: Poetul nu e creator de poezie. El este moaşă de poezie. El ajută poezia să vină din sfera ei în lumea noastră. Mă rog, citatul nu e tocmai exact, dar asta e ideea. Poetul Eugen Barz joacă, faţă de mesajul cristic, oarecum rolul pe care poetul generic îl joacă, apud Nichita Stănescu, faţă de poezie ca entitate esenţială. În ultimă instanţă, lectura convenţională a multor cititori exteriori literturii îsi recuperează, în plan poetic, sensul perceput de ei.
Dece am recurs la acest remember autoreferenţial, în cronica de întâmpinare la unalt şi ulterior volum? Tocmai pentru a încerca să vedem, împreună, cititor asumat şi cititor generic, în ce măsură sensul volumului de debut funcţionează şi aici. În ce măsură mesajul ultim al lui Eugen Barz e acelaşi. Eliberat de limbajul profilat al primului volum.
Să nu-ţi faci literă cioplită, nici în cer, nici pe pământ (Palatul Gutenberg, pg. 17). Imagine poetică independentă, în valoare absolută, de textele biblice, la urma urmei comună unui poet mirean. Sau, mă rog, laic. Dar la părintele Barz are valoare de trimitere. Dar nu am lăsat niciodată căldările tâmplelor / să asculte muzica femeii lui Lot (Mea culpa, pg. 43) – acelaşşi comentariu. Ucenicesc cu Petru / mersul pe ape / fără costum de scafandru (Ucenicie, pg. 62) – idem. Şi, poate, altele. Dar eseţialul e că permanenţa mesajului, substanţa comună ambelor volume, e limpede în subtext. Deşi forma e laică.
Revenim la poemul Biblioteca din Parla (pg. 31). Şim că Parla e localitatea apropiată de Madrid unde slujeşte părintele Barz. Aici el tematizează poetic un gest propriu, ca animator cultural. Aici a întemeiat, din donaţii, unele din ţară, o bibliotecă românească. Pentru enoriaşii săi, dar mai ales pentru toţi românii din zona Madrid. Care, dacă sunt acolo 37 de preoţi, trebuie să se numere cu zecile de mii. Nu discutăm semnificaţia gestului într-o cronică de întâmpinare şi, mai ales, nu ne erijăm în agenţie de PR a poetului. Ne-am dinamita exerciţiul de lectură. Dar, ca cititor avizat, poemul trebuia explicitat. Mai mult, titlul are o rezonanţă muzicală. Trimite la Mânăstirea din Parma. Legătura dintre mânăstire şi bibliotecă a făcut-o, pentru totdeauna, Umberto Eco. Şi, păstrând proportiile, Radu Ţuculescu, în romanul Umbra penei de gâscă.
Ilustraţia grafică a maestrului Vlad Ciobanu ar fi meritat mai mult decât cele 2-3 rânduri pe care spaţiul ni le permite. Bref, volumul ar putea fi citit şi ca o expoziţie de grafică, ilustrat cu poeme. O simbioză de efect.
În fine, socotim acest al doilea poem, dincolo de demersul interpretativ pe care l-am încercat, ca mult mai consistent decât primul. Cumva un debut real. Ceea ce ne crează cu atât mai mult o stare de aşteptare.