PRIETEN CU CITITORUL

Cu alte cuvinte (Limes, 2017) este al doilea volum de poezie al lui Andrei Gazsi. Girat, într-o precuvântare sui generis, de Ioan Milea, sub forma unei scrisori personale.
Primul capitol, intitulat De vorbă cu… e o dovadă că poetul se ia în serios. Raportându-se, printr-o serie de dialoguri lipsite de inhibiţie, cu poeţi celebri: Baudelaire, Poe, Bacovia, Arghezi, Blaga (Lucian, nu vă gândiţi la prostii), Esenin, Nichita, Sorescu. Pe care îi amestecă apoi cu poeţi, oricum remarcabili în sine, dar mai apropiaţi universului nostru: Negoiţă Irimine, Mirce Petean, Viorel Mureşan, Traian T. Coşovei, Radu Săplăcan, Sorin Grecu.
Să adăstăm un moment privind lista convorbitorilor. Procedeul literar are un precedent sui generis. Îndeaujus de îndepărtat în timp ca acum să-şi valorifice cota de originalitate. E vorba de volumul de debut al lui Sorescu: Singur printre poeţi (1964). Tematizarea poetică a conştientizării – şi afirmării – propriei condiţii e un act de curaj. De salutat ca atare. Că astfel poetul îşi plasează din capul locului o ştachetă înaltă în fată, cu atât mai bine. Dar înăşi identităţile poeţilor cu care autorul converseaza poetic îl caracterizează.
Fiecare din cele 14 poeme din acest insolit capitol începe cu câte un citat semnificativ, plasat ca moto, din fiecare interlocutor poetic. Versurile lui Baudelaire, primul interlocutor, sunt din sonetul Mortul vesel. Andrei Gazsi îi răspunde cu un poem meditativ, în care cuvintele erotice sunt materiale de construcţie pentru un vis melancolic. În care sesizăm o trimitere discretă la Florile răului.
Primele două versuri din scurtul poem Pentru *** al lui Poe primesc ca răspuns o nouă meditaţie. Tema mamei rămâne prezentă, discreta trimitere la Prăbuşirea casei Usher idem.
Versul din Bacovia e, poate, cel mai cunoscut, să nu spunem popular. Dar discursul autorului pare un capitol dintr-un lung poem al morţii. Arghezi e interpelat prin poezia sa Domniţa. Cu o pezie ce poate fi citită şi ca o rafinată parodie a stilului arghezian. Versurilor lui Blaga, din poezia Primăvară, din ciclul Cântecul focului, autorul le replică cu o reflecţie cu parfum de apoftegmă: Vulnerabil în faţa cunoaşterii / învăţ a muri încă odată… Esenin e chemat la bară cu un diptic din poezia Focul, vânăt. Replica autorului aduce ca martori iubita şi, ca de obicei, mama. Îndrăneţ e apelul la Nichita: un fragment din… Internaţionala. Ce v răspude autorul? Şi mai îndrâneţ. Polemizând subtil cu poetul necuvintelor. Din Marin Sorescu, alege pemul Dacă nu cer prea mult, citând o întrebare existenţială. Iar răspunsul auorului regăseşte, ca la Arghezi, aburul parodic.
Spre ruşinea mea, n-am găsit sursa versurilor lui Negoiţă Irimie. Dar răspunsul, în vers clasic, e unul din cele mai rotunde din întreg volumul. În schimb, versurile lui Mircea Petean, culese din Poemele Anei (volumul sublim al poetului editor), declanşează o replică plină de înţelegere fraternă. De fapt din întreg capitolul, e mostra cea mai dialogală. Din poezia lui Viorel Mureşan, autorul alege o bujuterie. Cititorul sesizează structura de hai-ku a versurilor, înainte de a căuta. Desigur, amănuntul prosodic nu poate scăpa replicii autorului. Versuriler lui Traian T. Coşovei, pe care personal îl apreciez în mod cu totul deosebit, sunt din poezia Omul care aşteaptă la ceas. Precizez ca identificarea lor mi-a depăşit posibilităţile şi o datorez Ştefaniei Coşovei, căreia îi mulţumesc public pentru ajutor. Replica autorului e oarecum satirică. Acelaşi eşec al căurilor în ce-l proveşte pe Radu Săplăcan. Dar poezia cu care autorul dă răsunsul e de mare densitate. Dialogul cu ultomul interlocutor, putea lipsi. Oricum capitolul e oarecum neomogen.
Capitolul următor, Câte o carte poştală pe lună, cuprinde 9 poeme, ca şi cum ar fu scrise din închisoare. Interesant e hibridul dintre fondul epic (o lume definită, personaje de gen, derulare narativă) şi limbajul poetic consistent. E momentul de lectură încare tu, cititorule, îţi spui că, deşi e doar al doilea volum, Andrei Gazsi e un poet constituit, aflat în controlul mijloacelor genului. De remarcat şi aici prezenţa constantă a mamei. Cu valenţele larg simbolice ale presonajului generic.
Centrul de greutate al volumului e capitolul final, care poartă şi titlul d epe copertă. Cuprinde 31 poezii, cu decelabilă diversitate. Cumva, totul până acum, deşi valoros în sine, pare mai degrabă un ambalaj, sau o lungă introducere la mesajul poetic de fond, sublimat de acest capitol. De remarcat poemul Ceasul cu pendulă, dedicat regretatului Mihai Dragolea, cu care autorul a fost prieten. Mai departe, el nu se sfieşte să inventeze cuvinte (înforjat, facetime, mândenie), cultivă alăturări insolite (geometria inimii, gând despletit), cu potenţial radiativ. Nu se poate evita citarea a două versuri esenţiale, din poezia Povestiri despre drumul mătăsii: Ca metaforă însă, domnule profesor, drumul mătăsii e doar un exercițiu de iubire. Nu e tocmai o profesiune de credinţă, dar e formula alchimică a identitătii sale poetice.
Mai apar dedicatii confraterne (Lui Aurel Pantea şi Ion Mureşan), apoi volumul se încheie cu un text mărturisitor, nici CV, nici autobiografie, în care inocenţa funciară a lui Andrei Gazsi se etalează molcom, sfătos şi blând. Sub titlul lipsit de emfază, Notă despre mine însumi. Chiar necitind-o, simpla lectură a delicatului volum spune limpede că autorul s-a apucat oarecum târziu de scris. Dar a facut-o gata format. Intr-un anume fel această iesire târzie în public se înrudeşte vag cu Arghezi, dar şi cu şcoala de la Târgovişte. Cu deosebirea că prozatorii din categoria numită au debutat dupa 40 de ani la modul programatic.
E fel de poet e andrei Gazsi? Poet urban? Nu. poet transilvan? Nu. Poet meditativ? Nu 100%. Poet confesiv? Nici atât. Dar are câte ceva din toate aceste categorii. Poziţia sa faţă de cititor e prietenoasă, înţelegătoare, total neostentetivă. Poetul Mircea Petean a avut încă odată fler şi mână bună. Spu nasta numai deoarece n-am ctiti primul volum al lui Andrei Gazsi. Dar sper să-l citesc pe al treilea…