REMAKE DUPĂ 55 DE ANI

Fred Hoyle (1915-2001) a fost astrofizician şi scriitor. Nonficţiune şi SciFi. A realizat, ca scenarist, un serial BBC, pe baza căruia s-a închegat romanul A de la Andromeda, a treia sa operă de science-fiction. Scris în colaborare cu coscenaristul serialului, John Elliot. Traducerea în română, din 1968, la Editura Tineretului, a reprezentat, alături de prima ediţie românească a volumului de povestiri Eu, robotul a lui Isaac Asimov, orientarea mai largă a literaturii de gen, după epoca sovietizantă de la începutul anilor 60, când rarele traduceri din occident nu ieşeau din sfera distopică. De-a lungul epocilor şi al anilor, romanul lui Hoyle a rămas singular în versiune românească, deşi opera sa în materie a fost relative bogată, pe când Asimov a cunoscut, după 90, o expunere importantă: ciclurile Roboţii şi Fundaţia, alte romane, volume de povestiri. Împărţite între editurile de profil Teora şi Nemira. Sigur, cei doi scriitori au ponderi diferite în patrimoniul universal Scifi, atât în sfera ficţiunii ştiinţifice cât mai ales în cea nonfiction, unde opera lui Asimov e cea mai voluminoasă din lume. Britanicul îşi ia o revanşă sui generis, pe planul contribuţiei ştiinţifice, fiind unul din pionierii explicării sintezei elementelor grele în univers, plecând de la hidrogenul cel mai frecvent. Totdată, el a fost unul din adversarii ipotezei big bang, lansând o teorie cosmogonică în colaborare cu fostul său doctorand, Jayant Narlikar, numită teoria stărilor staţionare sau teoria Hoyle-Narlikar. În fapt o sinteză între teoria relativităţii generalizate a lui Einstein şi principiul lui Mach. De altfel cei 2 astrofizicieni au colaborat până la sfârşitul vieţii lui Hoyle.
Din păcate, o urmare a romanului A de la Andrmeda, Descoperirea Andromedei, 1965, n-a mai fost tradusă.
La 64 de ani după celebrul Război al lumilor, de H. G. Wells (cu şi mai celebra panică generată de spectacolul de teatru radiofonic din 1938 al lui Orson Welles), romanul propune un model sofisticat, cumva înaintea timpului său, de invazie a unei exocivilizaţii. Un semnal radio provenind din zona galaxiiei M 31, cunoscută ca Nebuloasa din Andromeda, e identificat de eroul romanului, fizician ca formaţie, drept o secvenţă în cod binar. Cu ajutorul celui mai puternc calculator din Regatul Unit, aflat evident într-o zonă militară de vârf, el descifrează conţinutul imensei secvenţe de coduri, care se repetau ciclic. Cele 3 părţi ale mesajului reprezentau proiectul unui supercalculator, ce depăşea dramatic tot ce se realizase până atunci în materie, programul acestuia şi datele de introdus. Efortul tehnologic reuşeşte performanţa materializării proiectului. Primul output e recunscut a reprezenta frecvenţele proprii ale atomului de hdrogen. Care, reintroduse la input, dau, în aceiaşi termini absoluţi, carbonul. Dr. Fleming, eroul romanului, care realizase totul până atunci, devine suspicios. În baza unui principiu universal, prea ignorat. În spatele unei inteligenţe se află cu necesitate o voinţă. Scopul acesteia era, în mintea fizicianului (azi am spune specialist IT, în 62 termenul nu exista), de a fi informată asupra naturii vieţii pe planeta care va fi receptat mesajul radio explorator.
După ce ucide o cercetătoare, maşina produce o clonă somatică a acesteia, lăsând tuturor cu excepţia dr. Fleming, iluzia că biochimiştii o creaseră. Ea se face indispensabilă, avansând astfel pe calea controlului asupra populaţiei pământului. De fapt e o prelungire a maşinii, indiscernabilă aparent de oameni. Tu eşti inteligent, ai înţeles, dar nu poţi învinge. Orice ai face, îi spune creatura fizicianului, între 4 ochi. Miniştrii se bat pe ea, manipularea e pe cale să funcţioneze. Dar Fleming reuşeşte s-o distrugă. Cu o secure de incendiu. Creatura se simte liberă, cu cele ¾ umanitate din ea. Mărturiseşte că în subconştient, aceste ¾ urau maşina şi-şi urau rolul. După câteva ore dramatice, moare înecată. Pentru că… n-o învăţaseră să înoate. Final ineluctabil. Oricare altul ar fi ratat întreaga construcţie dramatică.
Dece Andromeda? O botezaseră Andromeda, deoarece mesajul cosmic venea din direcţia constelaţiei omonime. Dar simbolul e mai adânc. Distrugând maşina, eroul are, undeva în arière pensée, intenţia subiacentă de a elibera creatura. De a scoate la lumină cele ¾ umane. Pe care le stimulase la rece, fără a fi observat, de fapt, asemănarea somatică cu cercetătoarea care jucase un rol secundar. Care nu-i spunea nimic ca femeie, deşi era decorativă, fără a fi atrăgătoare. Dar, odată maşina distrusă, scopul atins, cu toate consecinţele dezastruoase asupra lui, atitudinea faţă de creatură, devenită exploziv umană, i se schimbă. Dece? El îşi asumase consecinţele. Dar se simţea răspunzător pentru această proaspătă fiinţă umană, intrată violent în lumea oamenilor, într-un moment de fin du monde. Sunt cele mai bune pagini ale romanului, de incontestabilă vână literară. Poate cu contribuţia coautorului, scenarist de meserie. Mai mult, numele creaturii, justificat în context, dă acestui final tragic dar ineluctabil un aer dublu simbolic. Fleming e, în aceste clipe cumplite, simultan un Perseu (care o smulge pe Andromeda monstrului) şi un Orfeu. Care o pierde pe drum.
Ideile SciFi nu sunt neapărat originale. Invazia extraterestră a ocazionat chiar o inflaţie de opera cu gust îndoielnic. Atât în literatură, cât şi în cinema. Cu relativ rare excepţii calitative. Vezi Jocul lui Ender, din saga lui Orson Scott Card. Dar în acest vechi roman ideea unei coloane a cincea informatice, funcţionând numai de la un anume nivel tehnologic în sus, la gazde, e original, sofisticat şi spectacular.
O întrebare pe care şi-o pune cititorul prezentului şi cel al viitorului apropiat, la (re)lectura vechiului roman, pleacă de la evoluţia dramatică a tehnologiei computaţionale. Din această perspectivă, intriga e fatalmente datată. Un răspuns posibil e aparţia, în 2006, a filmului britanic omonim. Filmul, realizat pentru TV, se autodefineşte ca remake al seriaului BBC din 1961, nu ca ecranizare a romanului consecutiv acelui prim serial. Scenarizat, de altfel, tot de Fred Hoyle şi John Elliot, serialul BBC a avut 7 episoade şi e îndoielnic că a fost vizionat la noi fie şi cu circuit închis. Exclus în afara acestuia. Dar fişa sa imdb.com susţine ideea consangvnităţii cu romanul. Singura vedetă de calibru a fost Julie Christie, în rolul creaturii.
Abordasem problema filmelor remake în volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (ed. Vremea, Buc., 2011), poate fără a sublinia îndeajuns justficarea speciei. Un remake după 55 de ani nu s-ar fi justificat dacă nu venea cu o perspectivă originală. Iar esenţiala problemă era, aşa cum am sugerat, existenţa unei cu totul alte generaţii tehnolgice. Aici se impune o paranteză. Romanul lui Michael Crichton, Jurassic Park, a apărut în 1990. Supercomputerele Craye, folosite în ansamblul tehnologic al ficţiunii, sunt acum demultişor depăşite de configuraţii existente în cel mai obscur magazin cu prodse IT din Timbuktu, Katmandu ori Valparaiso. De nu cumva Punta Arenas. Ne amintim că aceleşi spuercalculatoare foloseau liniile telefonice. Până la ieşirea internetului din laboratoarele DARPA mai era. Dar romanul îşi menţine actualitatea, fie şi numai datorită expunerii în limbaj popular al teoriei fractalilor şi prin ideile personajului matematician. Din această perspectivă, filmul din 2006 avea şanse mici să aducă ceva fundamental nou. Totuşi, care e justificarea acestui târziu remake? Justificare totuşi existentă.
Acest remake făcut în contextul tehnologic actual simplifică la maximum povestea, reduce din personaje si, mai ales, îl face comestibil simultan pentru spectatorul contemporan şi pentru cel din urmă cu mai bine de jumătate de veac. Am vizionat 2 versiuni, fără a şti dece fost-au montate aşa. Una de 41 de minute, alta integrală. Remarcabil, prima spune despre subiect tot ce e de spus. Lipseşte personajul Judy, esential în roman şi, probababil, în serialul BBC aferent, lipseşte profesorul Reinhard, lipsesc personajele oficiale, reduse la un general Vandenberg, al cărui actor are figură de bancher de primă generaţie provenit din familie de băcani. Scenariul aparţine lui Richard Fell, dar sunt creditaţi şi scenariştii serialului vechi, regizor e John Strickland, iar Fleming e jucat de Tom Hardy. Madeleine Dawson e foarte bine găsită, în figura rafinată a Janei Asher. Dar cloul distribuţiei şi chiar atracţia filmului e Kelly Reilly, o Christine seducătoare şi o Andromeda care trece subtil dar vizibil de la robotizarea totuşi discretă la împietrirea dramatică după eliberarea de maşină. Una peste alta, un film modest, dar de neratat.