RESCAT IN PACE

Pe Ioan Pavel Azap l-am întâlnit în premieră în toamna lui 2006, într-o călătorie de la Cluj la Sighetul Marmaţiei. Ţinta drumului era Festivalul înternaţional de Poezie găzduit de lucalitatea maramureşeană. Deşi cei trei pasageri ai maşinii pilotate de scriitorul Radu Ţuculescu aveau, tuspatru, prin definiţie, conexiuni cu literatura şi aşişderi, cu cinetograful, am descoperit în poetul Azap un cinefil autentic. Am aflat cu bucurie, anii  ulteriori, că-şi face un doctorat în filmologie. Deşi eu însumi cinefil, dar, evident, de anvergură minoră faţă de cultura în materie a prietenului ce mi-a devemit, am luat zeci de lecţii de la el. Mai ales în materie de filme româneşti, o arie mai degrabă subdezvoltată a zonei mele de cunoaştere. Dacă nu şi de afinitate.

Astfel că singura veste bună din ultimele zile fu încheiera cu succes a stuudiului şi susţinerea, pe măsură a tezei de doctorat.

Acea călătorie Cluj-Sighet urma să fie baza de plecare, de către bunul meu prieten, câţiva ani mai târziu, în construira prefeţei unui volum de proză. trec peste titlul volumului şi peste biografia litrară a respectivului volum, acest memento nu e despre mine, ci despre un prieten tocmai diispărut.

Devenit clujan, I.P.A. a fost implicat. De-a lungul anilor, în cunoscutul festival de film TIFF. Inclusiv ca autor de cărţi. Pe care, cinefilul din mine le-a savurat. Dar nu doar atât. Pregătind, alături de organizatori, ediţia din 2016 a TIFF, s-a implicat în editarea, de către editura clujană Şcoala Ardeleană, a unei cărţi de cinema, a cărei naştere a urmărit-o cu competenţă. Şi pe care, alătuti de editor, tut unul din prietenii mei pe termen lung, a şi lansat-l la TIFF. Iarăşi citarea titluluui cărţii nu face parte din subiectul acestui faire part.

Am avut şansa să fiu prezent, în sala cinematecii bucureştene, la una din cărţile pe atunci doctorandului, despre unul din regizorii români consacraţi.

Nefericită coincidenţă, cea mai recentă carte a lui I.P.A. ar fi trebuit să fie lansata chiar a doua zi după fulgerătoarea şi tragica lui dispariţie. Despre un foarte important critic de film, autor al multor cărţi de cinema. Numele acestuia din urmă chiar trebuie citat: Tudor Caranfil.

M-am referit la Ioan Pavel Azap, en passant, ca poet. Dintre volumele sale de poezie unul de mai important pentru mine: Mică idilă feroviară. Editura Tribuna, 2018. Din 2 motive. Primo, e o antologie de autor. Secundo, o cronică a volumului, intitulată Nobleţe diafană, e inserată în volumul Sedus de poezie, editura Neuma, 2019.

S-au adunat multe sute de ore de conversaţii telefonice. Subiectul cărora a fost, în proporţie de peste 90%, filmul. Cum spunea, mai ales filmul românesc. Nu ştiu dacă teza sa de doctorat va fi publicată postum. Eu cred că ar merita. Exemplare ale acestui potenţial op şi-ar avea locul, îmi permit să opinez, în Biblioteca unora dintre Cimentateci.. oricum, în urma unor astfel de conversaţii colocviale, am revăzut, cu ochii prezentului, câteva filme româneşti pe care le văzusem în îndepărtata juneţe. Dacă nu şi unele văzute în copilărie.

Dar subiectul predilect al dialogului cu doctorul în filologie a fost unul… literar!. Biografia, de fapt geneza celui mai special film al celebrului rgizor român, Lucian Pintilie, mi-a fost relatată de regretatul meu prieten. Sinteza repetatelor discuţii pe subiect ar putea constitui baza unei nuvele. Despre cum a făcut Lucian Pintilie un film multi ani ascuns, nedifuzat, după nuvela eponimă a lui Horia Pătraşcu.

Pe fiul său, Matei, acum spre finele gimnaziuui, l-am văzut când avea mai puţin de un an. Nu doar îi doresc, sper şi sunt de fapt sigur că-l va reprezenta cu brio. Tot ce ştiu despre el converge spre convingerea asta…

Coincidenţă simbolică. Tocmai am primit ultimul număr pe anul ăsta al revistei Izvorul Someşului. Al cărei redactor şef e scriitorul Leon-Iosif Grapini. În pagina 41 versuri de… Ioan Pavel Azap…