Am vorbit în ultimul timp, cu doza rezonabilă de reţinere, undeva între discreţie şi lipsa de ostentaţie, despre faza delanşată, cu totul întâmplător, duminca Tomii, în calendar orthodox, folosind clişeul s-a rupt un film. Faptul nud, tehnic, e că echilibrul meu vital, care mă plasează, în numele extensiei naturale a principiului al doilea al termodinamicii, pe fluxul energetic ce mă traversează, fu afectat de un blocaj al unuia dintre canalele ce asigură acest flux. Că natura acestui blocaj e de natură emoţională, e un truism, deci nu poate fi un secret. Mecansimul blocajului nu este, însă, şi nu poate fi, subiect public. Nu e nevoie să explicitez nici unul din cele 273 de motive pentru care mecanismul e strict de uz intern. Dar plec de la comparaţia de bun simţ între individul uman, ca unitate structurală a organismului social şi celula, ca element structural al organismelor biologice pluricelulare. Aşa cum membrana celulară are un rol esenţial, fără de care celula n-ar funţiona, dar nu este şi n-are sens să fie impenetrabilă, nici individual uman nu trăieşte în celule sociale opace. Pe cale de conseciţă, motivaţiile oricărui individ uman, în determinarea unei largi categorii de procese, sunt rarissime ori de natură strict internă, chiar cele bazate pe convingeri sedimentate şi componente ale unui sistem propriu, au, la o analiză mai perspicace, filamente externe fiinţei proprii, care plazează această fiinţă într-o reţea mai mult sau mai puţin funcţională. Cu atât mai mult într-un moment de blocaj. Refuz să dramatizez, (pre)văzând în acest blocaj un debut de criză. Aceste considerente neapărat generale, depersonalizate, sunt maximum ce-mi pot permite să fac public.
Acest post va fi cel mai scurt din tot ce am pus până acum pe cele 3 ediţii ale blogului personal. Subiectul lui este revelarea unei ironii imanente. Pe de o parte postez cu o zi în avans faţă de lunea uzuală, căci mâine nu voi fi în măsură s-o fac, pe de alta îmi propun să pregătesc alimentarea blogului printr-un mecanism de back-up cel puţin pe perioada previzibilă a absenţei de la postul meu de luptă, la o tastatură sau alta. Folosesc expresia scrisă cu italice ca o metaforă, termenul fiind luat din jargonul military. Ca pentru a sugera că tot ce simt, gândesc, decid şi încerc să îndeplinesc are o proiecţie pe un plan militant.
Dar unde e ironia? Am motive legate de decenţă să nu explicitez motivul absenţei de debutează mâine dimineaţă. Dar dacă nu spun nimic, pica ironia, pica şarmul, pică rostul postului. Şi nuam de gând să scriu acum despre altceva. Aşa că tot ce pot spune e că e ceva legat de colmatarea unei fisuri anatomice. Ironia e că abordez acest proces, la urma urmei minor şi chiar banal dpdv tehnic, în timp ce încerc să reţes altă fisură, în anatomia mea de conştiinţă. Încet, cu răbdare, cu prudenţă, pas cu pas, mai atent la următorul pas decât dacă ar trebui să traversez un câmp minat fără hartă şi fără detector. Şi oricum altcumva decât aruncând o piuliţă înveşmântată într-o batistă albă, albă ca o ofertă de pace făcută hazardului. Ca şi cum o asemenea tactică ar avea sens. Be prepare against the unusual, spune Murphy. Iar eu am neglijat avertismentul domnului Murphy, deduc asta, câtă vreme mă uit pe contorul de energie vitală. Pe întreg parcursul acetui process caree ştiu când începe şi sper să decurgă în limitele probabilităţilor rezonabile, mă voi ruga zilnic. Nu pentru mine, asta e interzis şi aş fi aspru pedepsit. Dar simt că rugăciunile îţi sunt cu o câtime imponderabilă mai ascultate când de afli sub o provocare tehnică, fie şi una banală, rutinieră. Nici n-am voie să spun pentru cine mă voi ruga. Sub o sancţiune similară, asta dincolo de decenţa discreţiei de neevitat. Tot ce pot spune e că, faţă de alte perioade fie cât de puţin critice, voi adăuga un +1 la o listă dată. Atât.
Bun, dacă ruperea unui film e o expresie uzată, ce imagine pun în loc? Simplu. S-a rupt un resort. Poate solicitat altfel decât fusese proiectat. Nu insist, forfecare, torsiune, comprimare, etirare, nimic mai mult. Care resort avea funcţie dublă. Ţimea la olaltă component ale armurii şi lucra şi ca antenă de comunicaţii. Ingenios proiectantul armurii, nu? Dar tot Murphy spune că erorile sunt mai ingenioase decât noi.
On va voir ce qu’on va voir, che sara, sara. Avanti popolo! Non passaran!
Related Articles
1 user responded in this post
Unele chestii nu sunt asa. De exmpleu ideea ca au loc toti in trafic, si biciclisti, si auto si moto. Nu e asa. In toata Europa, strazile sunt inguste, ramase asa de sute de ani, fiind orase vechi. Nu degeaba italienii au inventat scuterul, pentru ca pe stradutele intortochiate si inguste ale oraselor vechi n-au loc masini. La Londra, pe multe stradute merge doar autobuzul sau bicicletele. Bicicleta e f buna pentru strazile inguste. A privi in viitor la momentul cand primaria va face in asa fel incat sa fie loc pt toti, e ca si cum ai astepta sa curga lapte si miere. Pe o singura strada n-au loc toate, decat pe marile bulevarde. Si nici acolo. INici nu trebuie sa aspiram la a avea bulevarde pe care sa avem masini, bicle, motoare, tren si bus. Uita-te la poze din Rotterdam, sa vezi ce stradute inguste au, care sunt prea mici pt masini, daroptime pt miile de biciclete de acolo. Fara masini! Fara compromisuri! Doar la hipermarchet si la piata merg cu masina, desi am facut niste cumparaturi si cu bicla. Studiile arata ca in Bucuresti poluarea cauzata de masini e cea mai mare din Europa(?), din cauza ca viteza medie a masinilor e f redusa. Masina la viteze mici e ff poluanta. Eu stiu ca sunt f atent la consum cand conduc. De-asta, respect ca circuli regulamentar, dar circula te rog cu ea doar cand nu ai alta solutie, nu-mi umple mie plamanii de noxe din egoism si comoditate, ca e si asta o forma de dispret. Nu neg, in autobuz e naspa, dar exista si alte solutii. Exista biciclete pliabile A-bike care costa cam 1200 de lei si cu care poti sa te sui in autobuz. Exista metrou si metroul usor. Zice domnul Mihailescu ca autobuzul sta in trafic. Da, dar si cu masina stai tot in trafic. Stateam odata cu masina in spatele autobuzului, mergand bara la bara, pe Dorobanti. Si brusc m-am gandit. Ma, daca tot nu pot sa depasesc autobuzul, ca n-am pe unde, si deci merg la fel de incet, de ce nu ma sui eu in autobuz si las masina pe dreapta pe undeva? . Si asa am facut. Macar nu mai te stresezi de grija traficului, si nu mai arzi motorina degeaba.