SAMPDORIA REPOETIZATĂ

–Nerostitele. Noipoeme ligurice, Limes, 2018-

Prozator, eseist, traducător, publicist, jurnalist de radio, editor, dar mai ales poet, Mircea Petean reprezintă un ferment cultural cu 2 arii de manifestare: Transilvania şi Liguria.
A debutat cu volum în 1881(Un munte, o zi, poezie), dar frecvenţa publicării a crescut după 90. A adunat 14 volume de poezie, ultimul anterior acestuia în discuţie fiind primul cu subtitlul poeme ligure şi cunoscând 2 ediţii. Între acestea, 2 antologii de autor. Cele mai remarcabile îmi par Cartea de la Jucu nobil, în 3 volume, dar mai ales Poemele Anei (2007).
Trecem peste volumele de proză, 2 di 4 fiind scrise în coautorat. Dar doza epică din poezie, nu doar în acest volum şi faptul că ultimele 2 volume de proză din 4 sunt rezultatul exclusiv al propriului efort ne fac să presupunem că filonul de proză va cunoaşte o dezvoltare progresivă. Un singur volum zis de eseuri, scris în colaborare cu soţia, Ocolul lumii în 50 de jocuri creative, a cunoscut deja 3 ediţii. Propria editură, Limes, a produs retroversiuni ale unui număr de cărţi ale autorului, nu doar în limbi de mare circulaţie. Un volum a cunoscut o vrsiune albaneză, editat în Kosovo.
Structura volumului analizat dezvăluie humorul fin al poetului. Substanţa majoră e plasată în contextul unor capitole ale căror titluri sună ca jocuri de cuvinte: Autodenunţ (pag. 7, un singur text), Denunţ (marea majoritate), Epilog (pag. 75), Enunţ (pag. 79) şi Anunţ (pg. 87), câte un singur text. Opusul acelui mai straniu gen de poeţi care-şi refuzau lecturile, sub pretextul pretenţuos că acestea i-ar face să-şi piardă originalitatea, Mircea Petean, publicist, jurnalist (de radio) şi mai ales editor, dublând poetul, este organic încorporat lumii literare. E, deci, improbabil să nu fi cunoscut că termenul autodenunţ, pe care se bazează sistemul de titluri interne, a fost folosit de Radu Cosaşu în singura carte a acestuia produsă de editura Hasefer, în 2001. Dacă ar fi (fost) un cuvânt frecvent, uzual, conexiunea nu s-ar fi făcut. Cum n-am întâlnit termenul decât la aceşti 2 scriitori (cu care am o afinitate personală conturată), am ocazia de a cnstata diferenţele contextuale marcate între folosirile lui. Concret, la poetul nostru autodenunţul defineşte doar un procedeu stilistic. În compensaţie, de-a lungul lecturii acest procedeu îşi dezvăluie à rebour unspectru mai bogat de nuanţe.
Prologul numit autodenunţ, scris la persoana întâia, prezintă un personaj, maria (da, fără majusculă) pe care experienţa de cititor ne face a-l bănui cu funcţie de ghid. Totodată maniera epică de dezvoltare muzicală ne e etalată de la început. Dacă personajul are sau nu o sursă concretă în universul persnal al poetului (şi aceeaşi experienţă de determină a presupune că are) e, o spun de multe ori, lipsit de importanţă. Importantă e functia literară a personajului. Farmecul scriiturii nu se dezvăluie şi el de la prima pagină: exprimarea narativă nu trebuie să ne înşele. Substanţa textuală e poetică. Fără echivoc.
Dar în ce constă autdenunţul? Ultimele 2 versuri ne dau răspunsul. maria (sic) se autodenunţă ca… agent dublu. Sub numele de ambrosio (mereu fără majusculă).
Găsim, în acest prim text expozitiv, şi rostul subtextului volumului. Noi poeme ligure nu înseamnă altceva decât spaţiul ţărmului de pe care se priveste, meditativ, poate nostalgic, spre mare, de pe o bancă de piatră, sub zborul pescăruşilor şi al vântului scirocco.
Pe Mircea Petean l-am întâlnit în premieră la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet. Cu deja mulţi ani în urmă. Faptul de a fi început colaborarea cu el ca editor n-are nici o legătură cu cronica de faţă. Care angajează alte dimensiuni ale fiecăruia. Dar, deşi îl citesc de atunci, e prima ocazie de a avansa un report de lectură. Nici acum nu ştiu dece am rezistat tentaţiei (termen total nepotrivit!) de a scrie despre Poemele Anei. Va veni, odată şi odată, timpul şi pentru acest exerciţiu fără de care relaţia literară cu cel ce face o concurenţă benefică confraţilor locali în poetizare a Liguriei n-ar fi completă.
De remarcat formatul. Poeme fără titlu şi fără majuscule. Cu o curgere lină, molcomă. Textul are o anume continuitate omogenă şi sună de parc-ar fi povestit de un bunic cu vag aer de Sadoveau şi Delavrancea. A nu se considera că textul are ceva comun cu scriitorii clasici.
Mai departe, naratorul e maria. Prima ei reacţie e o antiprerifrază la formua lui Candide: În golul rămas am văzut cu toţii răsărind cea mai rea dintre toate lumile posibile. Voltaire e surclasat din plecare. Ironia lui nu mai e operantă.
Tonul general al soliloqiului poetizant e mai degrabă sumbru, realist. Punctat de momente ludice:
când nu e dora e minodora
când nu-i minodora e teodora.

pornite cu toatele pe cale
în căutarea perechii ideale.

Poetul observă, cu gura mariei, că lista staţiilor prin care trece un tren local, e cea mai grozavă poezie! E omagiul său discret la adresa sonorităţii muzicale ale limbii vorbite în Liguria – şi în toată peninsula.
Desigur, unei asemenea structuri textuale aproape omogene nu i se poate cere să conţină o ars poetica explicită. În locul cărui element ne ciocnim tot la câteva pagini de leitomotivul definitoriu rostirea lăuntrică. Leitmotiv folosit în fel şi chip. Cred ca rolul nodal şi-l îndeplineşte în finalul textului (e greu, totuşi, să le spui poeme), de l pag. 39: câtă imprudenţă să încerci a croi un discurs din petcile rostirii lăuntrice! – răsună glasul lui ambrosio în catedrala din auz. E pasajul care concentreaza 3 elemente esenţiale ale întreglui volum. Imlicând personajul ambrosio si sintagma – pandant, repetitivă si ea, catedrala din auz. Ambele sintagme cât se poate de caracteristice poetului.
Alt pasaj care m-a frapat este următorul:
Doamne al tuturor celor vii
Şi al tuturor celor fără viaţă
Ai milă de mine, păcătoasa
Şi prefă-mă într-o piatră de râu
Să măpele apele, repezile
Într-o piatră de caldarâm,
Să mă calce tălpile, tocitele,
Într-o piatră de baie,
Să mă taie meşterii, guşterii,
Înainte de a mă pune-n zid
Într-o piatră ca toate pietrele
Bune de pus în praştie,
Sau de aruncat in mare.

Dece m-a frapat? Să ne aducem aminte…
… de dragul acestor pietre de caldarâm,
De dragul acestor pietre de catedrală,
De dragul tuturor pietrelor
Pe care am călcat,
La care m-am rugat,
La întâmplare… pasajul e extras, de o memorie capricioasă, dintr-o plachetă apăruta în… 1975. Mircea Petean n-avea absolut nici o şansă să fi aflat de poeta care debuta atunci. Dar există şi această rezonanţă punctuală e departe de a fi singura dovadă, o comunicare aparte între aceste fiinţe aparte, care sunt poetii. Logic, rezonanţa punctuală e banală. Are acelaşi mecanism probabilistic precum faptul că 1% dintre elevii primului an de geometrie descoperă singur, spontan, demonstraţia teoremei lui Pitagora. Diferenţa se face pe plan emoţional. Intuiţia unui procent de copii ne pare naturală. Şi… este. Rezonanţa poetică, deşi efect al aceluiaşi mecanism probabilistic, ne farmecă.
Monologul mariei îşi permite, la un moment dat, etalarea unei viziuni cosmice:
uneori am sensimentul că,
azvârlită dincolo de marginea margini, cum sunt,
asist laspectacolul intersectării a două galaxii (pag. 67).

Finalul succesiv al volumului e scrisă cu rigoare. More geometrico. Evident, folosind limbajul specitic, inventat ad usum lectori. Epilogul e rostit de personajul ambrosio, referindu-se, deci, la maria folosind persiana a treia. Apoi Enunţul, intitulat Un balcne sul mare, are tinul unui memento. În fine, în Anunţ, intitulat ana în Liguria, autorul se dezvăluie, referindu-se la sine în ipostaza de editor. Tot la persoana a treia. E cel mai sofisticat şi elaborat final de demers textual întâlnit de cronicar.
Natura ambiguă a volumului ne spune că scriitorul îi cnferă o importanţă notabilă în structura discursului său literar. Subtitlul citat – noi poeme ligure – asumă natura lirică a textului. Dar maniera narativă da o dimnesiune epică lipsită de echivoc. Totuşi, textul/textele nu sunt poeme în proză. În fine, interactiunea implicită a celor două personaje, maria şi ambrosio, dă lungului poem-din-poeme o discretă conotaţie dramatic-eseizantă.
O întrebare de cititor atent, la care n-am găsit un răspuns bazat pe text e dacă nu cumva ambrosio e – sau nu e – un alter ego al mariei. Ce-cine e maria n-are sens a ne întreba. Oricum maria nu e nici pe departe un alter ego al autorului, desi acesta face discrete forturi de a ne oferi pretexte de a o considera şi ca atare. Una peste alta, toate alternativele sunt la dispoziţia cititorului.
Nu în ultimul rând, titlul volumului e o perifrază îndrăzneaţă la Nichita.