(SCHIŢĂ PENTRU) O SCURTĂ ISTORIE A FOTBALULUI ROMÂNESC

Se dedică această primă parte a postului bivalent
lui Dan Romaşcanu
Istoria fotbalului românesc cuprinde 4 perioade: prima, a pionieratului, de pe la începutul secolului XX până la primul război mondial, când jucau mai ales lucrători străini, unii englezi, care au dus sportul inventat de ei în toată lumea, cu germenele organizatoric cu tot. A doua e cea interbelică. Cu un maxim în anii 30. Cu un campionat naţional, uneori cu două serii şi finală direct, alteori cu una singură. Prima parte a perioadei e dominată de Chinezul Timişoara, campioană naţională 6 ani consecutiv, nu ştiu dacă recordul o fi fost egalat, nu e imposibil să fi rămas ca atare. La finele acestei prime părţi a perioadei interbelice, naţionala României este una din cele doar 4 echipe europene participante la prima ediţie a Campionatului Mondial, organizat şi câştigat de Uruguay, in 1930. Alături de Franţa, Belgia şi Jugoslavia. România bate Peru cu 3-1 şi pierde în faţa viitoarei campioane mondiale cu 4-0.
Centrele de putere ale celei de-a doua părţi a perioadei interbelice, cea mai dezvoltată din istoria forbalului naţional până în anii 80, sunt Timişoara, prin Ripensia, Bucureştii, prin Venus şi Rapid (care a purtat şi numele CFR). Juventus, Unirea Tricolor şi în ultimii ani ai deceniului, Sportul Studenţesc, rămân echipe de plan secund. Apoi Oradea. Sursă de vedete, pentru rivalitatea bucureşteană. Se poate face o paralelă interesantă: Venus (“negrii”, după culoarea tricourilor) e echipa generalului Gabriel Marinescu, prefectul poliţiei capitalei. Deci un fel de Dinamo, avant la lettre, ca metode y compris. Rapidul, înfiinţat ca o echipă popular, pe la începutul anilor 20, de un maistru la CFR, Grigore Grigoriu, creşte în forţă după preluarea de către Ministerul Transporturilor. Până la a deveni rivala “negrilor”. Paradoxal, Rapidul anilor 30, cel mai puternic Rapid din istoria în curând centenară a echipei, este, prin poziţie, forţă dar mai ales ca joc şi popularitate, predecesoarea Stelei postbelice. Rivalitatea ia accente dure, îl legitimează Venus pe Duduş Bodola, de la CA Oradea, un fel de Radu Nunweiller sau Dorinel Munteanu (greu de găsit un echivalent fotbalistic în fauna actual), imediat Rapidul îl ia pe Gyussi Baratki, “minunea blondă”, cea mai mare valoare fotbalistică antebelică, fără echivalent în oricare altă perioadă, până azi. Poate doar Dobrin să se apropie, de departe, de ce făcea Baratki. Tot de la CAO. Vedetele Ripensiei erau Kotormanyi, mijlocaş central, poreclit elefantul Beby, Silviu Bindea, “reactorul Ripensiei”, clujan de origine şi Dobay. Criterii de comparaţie, Binduţ ar fi un fel de Lăcătuş la cub, dacă nu la o putere mai mare. Anul maxim, 1938 (sic), când Rapid a eliminate Ujpest Budapesta, în urma unei duble dramatice (1-4 si 4-0, gol calificant Ionică Bogdan, zis Berilă, în minutul 90), iar Ripensia scotea din aceeaşi Cupă a Europei Centrale, o srtrăbunică a Ligii Campionilor, pe… Milan. Italia tocmai câştigase campionatul Mondial învingând în finală Ungaria.
Dacă nu cea mai puternică din cele 3 de vârf, Rapidul are recordul său: 6 cupe ale României câştigate tot consecutiv. Plus, dacă nu mă înşel, încă una după un singur an de întrerupere.
A treia perioadă, care ţine de după război până în 1989, reflectă, inevitabil, forma de existenţă socială impusă pe linie geopolitic-colonială. Inclusiv schimbarea, har domnului temporară, a formulei de campionat după modelul imperiului dominant. Care conservă şi acum sistemul primăvară-toamnă. Ce parcă aduce aminte de încăpăţânarea Bisericii Ortodoxe Ruse de a nu introduce nici după 430 ani, reforma calendarului.
Până la implementarea integrală, odată cu naţionalizarea din 1948, a sistemului impus, 2 ani campionatul naţional e dominat de ITA baronului von Neumann, patronul industriei textile arădene. Care racolase toate valorile majore din fondul naţional de jucători. În 7 iunie 1947 se înfiinţează echipa Armatei. Puţină lume realizează, azi, că în prima jumătate de an a existenţei celei mai performante echipe româneşti a tuturor timpurilor, a reprezentat ARMATA REGALĂ. Înscrisă direct în prima divizie. Primul cronicar sportiv, implicat direct în organizarea primei forme, colonelul poet Nicolae Tăutu. Imaginea publică, numai drakku ştie de ce, e de echipă a puterii. Respectiv a puterii comuniste. Fals! Abia un an mai târziu Internele, instituţia de stat a sistemului represiv, forţează samavolnic fuzionarea istoricei echipe oborene Unirea Tricolor cu Ciocanul Bucureşti, invenţie cu sonoritate proletcultistă, dar cu componenţă etnică, sub numele de import imperial, Dinamo. Mai există un asemenea nume de echipă, afară de jumătatea colonială, estică, a Europei. V-aţi putea imagina Dinamo Manchester, Dinamo Porto, sau Dinamo Catania? E drept, numele n-a fost neapărat acceptat/impus în toate ţările controlate de imperiu. La polonezi Armata era şi este Legia, internele au fost şi rămân Gwardia. La bulgari TSKA şi Levski, la cehi Dukla şi Sparta, la unguri Honved şi, dacă nu mă înşel, Vasas. Dinamo Bucureşti a avut o şansă, chiar la începutul lui 90, când generalul Cornel Dinu, contemporan cu clubul, atunci ministru al sporturilor, propusese, cu bun simţ, reluarea numelui Unirea Tricolor. Generălimea din minister s-a opus cu mânie proletară. Singurul gest abil de PR a fost introducerea pe stemă a doi câini roşii, transformând porecla ante90 în brand.
Cele două rivale definite ca atare din naştere au dominat întreaga această cea mai lungă perioadă, a treia. Cu singura excepţie a unui nu prea mare număr de victorii în plus la meciurile directe, Steaua a fost performera numărul unu. E adevărat că beneficia, prin definiţie, de instrumentul recrutării militare, dar ce jucător n-ar pleca legal înapoi, la încheierea stagiului, dacă n-ar fi găsit aici un mediu de progress mai efficient? În fond lumea poate înjura cât vrea USA pentru importul de creiere, rezultatul e un progres ştiinţifico-tehnologic mai accelerat decât fără aces mecanism natural de concentrare a valorilor. Diferenţa o fac rivalii, care controlează prin dosariadă. Cu dividende mai importante în masa arbitrilor decât a jucătorilor racolaţi. Din când în când câte o echipă de provincie ia câte un campionat-două: Petrolul Ploieşti, UTA (fosta ITA, “naţionalizată”), FC Argeş, Craiova. Şi, după o cursă în 2 de 3 ani, din 63/64 până în 66/67, Rapiduleţul ia singurul său campionat de dinainte de 90, valorificând primul cuplu de înaintaşi centrali din fotbalul românesc, Niki Dumitriu – Puiu Ionescu. Ambii formaţi de marele talent Ozon. Niki, geniul cu “decât un gol urât, ai bine o bară frumoasă”. Un urmaş încă mai rafinat al lui Niki, Marcel Răducanu, crescut în curtea Stelei, avea să demonstreze, pe teren, în meciul lui de debut în divizia A, că “decât o bară frumoasă mai bine două bare frumoase”. În aceeaşi fază. După ce mingea se rostogolise, trasă cu echerul, linia porţii, de la o bară la cealaltă. Fără gol, căci dacă era gol nu mai ţinea nimeni minte faza de povestit nepoţilor. Că veni vorba, Steaua a fost, în anii 70, cea mai productivă pepinieră de jucători. Afară de Costică Ştefănescu (da, viitorul libero al Craiovei, debutant ca vârf la Steaua, Puiu Iordănescu, regretatul Gigi Tătaru, Marcel Răducanu, nu era nici o singură echipă din divizia A care să nu aibă în lot câte un jucător format sub bagheta lui Feri Fabian. Rivalii inclusiv (Gigi Mulţescu, din Rahova). Totuşi marele talent al perioadei a fost Nicolae Dobrin. Neatins, nu nedepăşit. Aş putea umple o broşură numai cu giumbuşlukurile geniale ale “gâscanului” văzute în direct, dintre care cele mai spectacular împotriva Stelei. Alte talente depăşind mult standardul de vedetă ar fi Boc şi Dumitrache, la Dinamo, Liţă Dumitru, la Rapid, Steaua şi în final la Timişoara, Balaci, dar mai ales Beldeanu, la o Craiovă care n-ar fi ajuns mare fără curajul bezmetic al lui Titi Teaşcă de a pune în operă ideea şi mai stranie a poetului Adrian Păunescu de a face din rezerva de mijlocaş Costică Ştefănescu unul din cei 3 mari libero ai perioadei, împreună cu boc dar mai ales gazela Belodedici. Cămătaru a fost un mare golgheter, nu un talent. Nu aşa de mare ca Dudu Georgescu, debutant ca mijlocaş la Progresul, convertit în vârf la Dinamo şi încheindu-şi cariera ca libero la o echipă anonimă. E adevărat, O mare parte dintre golurile lui Dudu erau inventate de centrările de precizie ale lui Lucescu şi pasele aşezate cu mâna ale lui Radu Nunweiller, al şaselea din 7 fraţi, toţi dinamovişti, ultimul tenisman. Dar cel mai talentat. Un creier metronome care nu strălucea precum Dobrin, dar producea mai mult. Pe Mircea Lucescu nu l-aş plasda la mari talente, valenţele lui ţin de alte elemente, până şi din lipsa crasă de character şi-a făcut o unealtă utilizabilă. Pe partea lui, marele talent al dlui dynamo a fost, fără îndoială “Onei” Pârcălab, născut din plantaţia de duzi a Oborului. Totuşi, privind din largă perspectivă întreaga perioadă, contemporană mie, l-aş aşeza, nu prin talent, ci prin uriaşa personalitate şi profesionalitate, pe medical stomatolog târgmureşean Laci Boloni. Cel fără de care Steaua n-ar fi ajuns niciodată la nivelul de perfecţiune atins, cu toată concentrarea de valori steliste, de la preşedintele clubului, campion momdial de handbal, la teleastul Cristian Ţopescu, cel care, la cererea expresă a lui Iordănescu, ajuns antrenor secund, a inventat în România meseria de metodist şi la fostul rugbist Karol Kramer, părintele gazonului din care marele Johann Cruijff a cerut o “cărămidă” pentru colecţia proprie.
Totuşi această a treia perioadă s-ar subîmpărţi în două etape distincte: 1946 – 1969, când competitivitatea externă e minimă, fără nici o calificare a echipei naţionale în turnee finale, europene sau mondiale, cu un singur titlu european, În turneul UEFA de juniori, al cărui parte finală s-a derulat la Bucureşti, în 1962. E generaţia lui Suciu, Gergely, Niki Dumitriu, Voinea. Pe scheletul acestei echipe se construieşte echipa Viitorul, căreia i se rezervă un loc în divizia A. Dar experimental durează doar un tur de campionat, apoi cele 2 mari rivale iau caimacul jucătorilor, care vor face frumoase cariere. Rapidul se alege, totuşi, cu diamantul generaţiei, Niki Dumitriu şi mijlocaşul Jamaischi. În cupele europene CCA, numele de atunci al Stelei, debutează cu Borussia Dortmund şi cedează după 3 meciuri: 2-4, 3-1 şi 1-3 în meciul de departajare, la Bologna. În condiţiile regulamentului de azi s-ar fi calificat. Echipele româneşti trec rar de primul tur, cele mai bune performanţă aparţin dinamoviştilor, care fac o dublă curajoasă cu Real Madrid (1-3 şi 2-5), în 1963, dar mai ales bat Interul lui Hererra la Bucureşti (2-1), în 1965, pentru a pierde greu calificarea la Milano (0-2). Steaua trece odată de turul 1, în Cupa Cupelor, competiţie dispărută, fiind eliminată greu de Valencia, în 1967 (1-3 şi 1-0). E anul singurului campionat câştigat de Rapid, care trece şi ea de turul 1, fiind apoi eliminată greu de Juventus Torino (0-1, 0-0).
Prima calificare a naţionalei la un turneu final al Campionatului Mondial, Mexico 70, a generaţiei lui Dumitru şi Dumintrache (totuşi unica statuie a unui fotbalist român din Mexico City aparţine băcăuanului Emmerich Dembrovschi) deschide o cale care va duce, în mai puţin de 20 de ani, la performanţa unică a Stelei, finala de la Sevilla nefiind izolată, căci în 1986 echipa joacă o semifinală cu Benfica Lisabona şi în 1989 o a doua finală cu Milan. Vârful de performanţă e anticipat de prezenţa Craiovei în semifinala Cupei Campionilor în 1983 şi a dinamoviştilor anul următor. Iar în 1990 acelaşi Dinamo joacă încă o semifinal, în Cupa Cupelor. Echipele de provincie încep a depăşi şi ele primul tur (Bacău, Argeş, UTA, care a eliminat celebrul Fejenoord Rotterdam). Naţionala pierde calificarea la turneul final (atunci de 4 echipe) al campionatului European, după o triplă dramatică în compania Ungariei (1-1, 2-2, 1-2) în 1972, dar joacă în respectivul turneu final la Paris, în 1984.
Schimbările din 1990 ating şi fotbalul. Pleacă să joace o bună parte dintre jucătorii naţionalei, calificate la turneul final al CM din Italia, prima ieşire din grupe, cu pierderea optimilor de finală, la penaltiuri, cu Irlanda. 4 ani mai târziu, în USA, naţionala atinge, sub bagheta lui Iordănescu, performanţa maximă, pierzând, total penaltiuri, sfertul de finală în faţa Suediei. De fiecare dată România reuşeşte să nu piardă în grupe în faţa viitoarei finalist, Argentina (1-1), pentru a o învinge în 1994 cu 3-2, meciul de vârf al lui Ilie Dumitrescu (2 goluri şi o pasă de gol pentru hagi, după o cursă fulminantă din careul propriu până la limita celui advers, în care a semănat jumătate din echipa argentiniană. Naţionala se mai califică şi la turneul finalal CM din Franţa (1998), în turneul final al campionatului European din 2000 şi cam atât. Odată cu schimbările majore ale competiţiilor europene intercluburi, Steaua reuşeşte să se califice 3 ani consecutiv în grupele noii Ligi a campionilor, fiind singura echipă europeană cu această performanţă. Pe plan intern se nivelează valorile, nu neapărat în sus, în ultimii 5 ani nici o echipă bucureşteană necâştigând campionatul. Totuşi, la nivelul reprezentării europene, performanţa e slabă, cu prea puţine calificări în grupele celor două competiţii, Liga Campionilor şi Liga UEFA. Steaua, criticată quasiunanim pentru slaba prezentare în grupe, s-a calificat totuşi acolo, la mare distanţă de toate celelalte echipe. Fiind de două ori prezentă în primăvara europeană: în 2006 pierde dramatic, în ultimele secunde, semifinala cu Middlesborough, după ce elininase în sferturi… Rapidul (1-1 şi 0-0, contând golul lui Bănel Nicoliţă, marcat pe Giuleşti).
Jucători români sunt prezenţi din Portugalia până în Korea, în campionatul intern nu-i echipă fără jucători străini, mai ales africani, dar şi portughezi, polonezi, câte un brazilian şi 2-3 argentinieni. Antrenori români fac performanţă în zona arabă, dar şi în Turcia, rusia şi Ukraina. Dacă Mircea Lucescu are palmaresul cel mai bogat, la Şahtar (pronunţia ukraineană, deşi în Europa echipa e cunoscută în pronunţie rusească, Şahtior şi înseamnă… Minerul), antrenorul cel mai bine plătit e Cosmin Olăroiu, care ia titlu după titlu cu echipe arabe.
Numele exponenţial al perioadei e Hagi, care a câştigat cu Steaua Supercupa Europei (februarie 1987, 1-0 cu Dinamo Kiev, antrenată de colonelul Valeri Lobanovki), a jucat la Real Madrid şi la Barcelona, pentru a deveni cel mai cunoscut nume românesc în Turcia, ca jucător şi antrenor. Tot la Barcelona a jucat şi olteanul Gică Popescu, iar Chivu face o frumoasă carieră la Inter Milano. Se vorbeşte de posibilitatea ca Dan Petrescu, finalist cu Steaua al cupei Campionilor în 1989, cu o frumoasă carieră de jucător la Chelsea, proaspăta câştigătoare a Ligii campionilor, campion naţional cu Unirea Urziceni, acum antrenor la Kuban Krasnodar, să-şi vadă visul cu ochii, preluînd banca echipei londoneze într-un viitor apropiat. Păcat că jucători de mare valoare, ca timişoreanul Josif Petschovschi, care a ridicat rivala UTA spre finalul carierei, dar mai ales Dobrin şi Niki Dumitriu s-au născut prea devreme. Epoca le-a limitat aria de afirmare. Un Marcel Răducanu a făcut, e adevărat, o frumoasă carieră la Dortmund, ca jucător, apoi scouter al Borussiei, dar, din păcate, ca transfug. Ocultat de presa sportivă oficială, ca şi Radu Nunweiller şi atâţia mari sportivi care erau pur şi simplu radiaţi din palmarese. Pnetru presa sportivă comunistă, după stabilirea lor unilaterală în occident, ei nu au existat niciodată. Cum campionul olimpic de floretă, căpitanul Ionel Drâmbă, n-a luat niciodată medalia de aur în analele oficiale, după ce-şi luase soarta în propriile mâini. Har domnului, cel puţin aberaţia asta a încetat.

DECOR PARTICIPANT
Cine s-a gândit vreodată la copiii care însoţesc jucătorii ce intră pe teren la un meci important de fotbal? Fac doar parte simultan din decor şi din protocol. Poate doar copiii de mingi la tenis să fie personaje mai discrete ale spectacolului sportiv. Chiar aceştia, ştie cineva ceva despre ei? A luat vreun jurnalist sportiv vreun premiu descoperind că, să zicem, un Felix Nadal ar fi servit mingi unui Manolo Santana, campionul desore care se spunea că joacă ping-pong cu racheta, pe zgură sau pe gazon. Da, contemporanul lui Ilie Năstase. Întrebaţi părinţii. Am luat, mai mult sau mai puţin la întâmplare, două nume spaniole, din generaţii suficient de diferite ca posibilitatea sugerată să nu existe, dându-i un caracter de exemplificare. În schimb ştim deja că un excepţional jurnalist, inginerul informatician Critian Tudor Popescu, scriitor SciFi, traducător din poloneză, la fel de competent în a comenta tenis în direct şi cinema în cărţi şi în studioul TV, a fost copil de mingi la celebra finală de Cupa Davis de la Bucureşti, în 1972 (2-3 cu USA lui Stan Smith), când cu meciul acela halucinant, în care „bătrânul” Ion Ţiriac (32 de ani!) recuperase de la 0-2 la seturi pentru a câştica cu 3-2 în faţa lui Tom Gorman…
Fetiţa pe care Falcao, vârful decisiv de atac al popularei echipe madrilene, care a câştigat Europa League (Real e echipa nobilă, începând cu numele), o luase de mână la intrarea finalistelor pe Arena Naţională, se cheamă Andreea. Andreea pur şi simplu, precizează tatăl ei. Are o mutricică obişnuită. Aşa or fi arătat generaţii după generaţii de gimnaste de aur (poate afară de frumuseţea rafinată a Sandrei Izbaşa, de vioiciunea şăgalnică a Andreei (sic) Răducan şi, c’era una volta, neastâmpărul din ochii Nadiei), o coafură afro şi nu dă interviuri. Nu s-a sfiit să bată palma cu Falcao, apoi l-a îmbrăţişat. Aşa, pur şi simplu. Acolo, în faţa zecilor de mii de spectatori şi a milioanelor din faţa televizoarelor. Poate că batăr juma’ de gol din cele două marcate de vârful madrilen să fi fost consecinţa acestui neaşteptat scurtcircuit? Nu ştiu, îmi închipui. (citez dintr-o carte a mea, în cinstea maestrului Liviu Antonesei). Apoi i-a scris: vă doresc sănătate şi multe goluri. Cu drag, Andreea. Un cotidian de sport incomplet tabloidizat avu flerul să publice rândurile şcolăreşti, în facsimil, într-un medalion alăturat celui cu palma bătută, fotografie ce surprinde uimirea lui el tigre, cum e poreclit Falcao. Neuitând să noteze, cu corp 72, în culori rubro-blanco, culorile lui Atletico, esenţialul: m-am rugat la Dumnezeu să fiu lângă el.
Spunea Poetul: cine are trecut, nu e, încă, pierdut. Iată că viaţa, artist genial (Oscar Wilde), demonstrează o reciprocă sui generis a teoremei poetice: cu un atare viitor, nu e totul pierdut.
Se dedică acest cartuş lui Cătălin Tolontan, redactorul şef al citatului cotidian sportiv, demn urmaş stilistic al lui nea Vanea Chirilă. Care, îmi place să cred, ar fi putut scrie cartuşul. Dacă nu cumva chiar l-a scris. Cu degetele mele. Pe tastaura mea.