Tehnic, PNL nu era, în decembrie 89, desfiinţat. Ci suspendat. Vom reveni ultrarezumativ la datele esenţiale ale indelungatei sale istorii (ante/pre)comuniste, mai la vale. Radu Câmpeanu, fie odihnit (folosesc adecvat şi punctual, ca nuanţare, termenul regretat, nu şi acum) venise din diaspora. Regretaţii Dan A. Lăzărescu, numit eronat Amedeo şi Săndulescu erau aici. Reactivarea celor 3 partide istorice era consensuală. Convenea liniei gorbacioviste, a unui mare partid de stânga, secondat de exponente ale pluralismului formal. I se oferise celui sosit preşedinţia, după ce Lăzărescu o declinase, preferând poziţia din comisia de redactare a constituţiei. Unde avea un obiectiv personal. Care încă funcţionează. Introducerea funcţiei de ombudsman, inspirată din constituţii anglo-saxone. Sub termenul local avocat al poporului.
După doar câteva luni a apărut prima dizidenţă. Care a luat forma aşa numitei aripi tinere. 4 membri ai actualei generaţii senecte, dintre care regretatul Horia Rusu, viitor teoretician doctrinar, apoi fiul adoptiv al septuagenarului liberal antebelic. Actual candidat la preşedinţie, expremier (2005-2008), expreşedinte după retragerea lui Stolojan, până la alegerea lui Antonescu, în urma previzibilului eşec electoral din 2008. Şi arhitectul Dinu Patriciu printre ei. Nu e locul, aici şi acum, a sublinia gestul pe care bătrânul liberal n-are cum să nu-l fi resimţit ca o trădare. Dar, din perspectiva sfertului de veac, mişcarea a avut logica ei. De adecvare la prezent. Bătrânul a acuzat lovitura morală, dar, cum nu era să pună artileria pe pupilul său politic, şi-a concentrat tirul asupra celui pe care l-a numit, inspirat, Dinu Păturiciu. Joc lexical-onomastic şarmant, dar eronat. Căci, deşi întrucâtva amoral (profil necesar perioadei), urmaşul unor petrolişti a fost un băiat educat, nu un ciocoi. Fost patron paralegal al uneia din cele mai rentabile industrii de meditaţii pentru arhitectură, ceea ce presupune o probabilă imunitate. Despre talentele lui, mai la vale.
Sarabanda mişcărilor liberale a continuat. Dizidenţele s-au autonumit, pe rând, PL93, Noul Partid Liberal, PNLCD. Ani de zile. La înfiinţarea Convenţiei Democrate, gândită ca structurare a unei opoziţii la Frontul Salvării Naţionale, între timp şi acesta divizat, PNL s-a ţinut deoparte, stârnind fireşti resentimente în conglomeratul opus ideii unui mare partid de stânga, derivând oarecum din perestroika gorbaciovistă. Nenumăratele formaţiuni mărunte au orbitat firesc, în cadrul Convenţiei Democrate, în jurul PNŢCD. Ce era acesta? Istoricul partid national ţărănesc, acesta desfiinţat în 47, după provocarea de la Tămădău, spre deosebire de doar suspendatul PNL, fusese reînfiinţat tot în decembrie 89, de regretatul Corneliu Coposu, fost emul al lui Maniu, înainte de război, cu 17 ani de puşcărie. După 2-3 zile, acesta l-a convins pe la fel de regretatul poet creştin Ioan Alexandru, care înfiinţase, în aceeaşi primă promoţie, un minuscul partid Creştin Democrat, să fuzioneze. Ideea era limpede, de asumare a modelului partidelor europene creştine şi de integrare în ceea ce a fost şi nu mai este Internaţionala Creştin Democrată. 5 ani cât a mai trăit, Corneliu Coposu, poreclit Seniorul, n-a acceptat nici o funcţie publică, nici în partid, nici administrative. N-a mai apucat, din păcate, să vadă Convenţia Democrată la guvernare.
Dar înainte de separarea PNL de opoziţia concentrată, aripa dizidentă s-a alăturat unei majorităţi conjuncturale, care a susţinut guvernul de tranziţie Theodor Stolojan, timp de aproximativ un an, după ce Ion Ilici Iliescu s-a debarasat de prea reformistul, de nuanţă vag liberală, Petre Roman, cu ajutorul mineriadei din septembrie 91, până la primele alegeri sub egida noii constituţii, în 27 septembrie 92 (cu turul 2 al prezidenţialelor pe 11 octombrie). Acest grup liberal a dovedit viziune, valorificând libertatea de mişcare creată de falsa poziţie în care se plasase PNL, deşi strict conceptual, în termenii dihotomici ai perioadei, alăturarea de majoritate friza oarecum trădarea. Realismul acestei atitudini avea să se regăsească ulterior, cât timp Patriciu a activat explicit în politică, până la majoritatea informală care l-a suspendat în 2007, din păcate prematur, pe Băsescu Traian, ceea ce a permis premierului Tăriceanu să reziste cu succes economic în funcţie atacurilor preşedintelui timp de 2 ani şi jumătate.
Nu vom urmări, la nivelul compoziţiei umane, diferitele facţiuni liberale. Ne vom limita, în materie, de a cita câte un nume de personalitate care a influenţat mersul lucrurilor. Dacă din toamna lui 92 până în cea a lui 96 PNL a făcut opoziţie separată faţă de Convenţie, din PNL – aripa tânără s-a dezvoltat PL93, apoi, cum spuneam, PNLCD, ultimele 2 iniţiale însemnând Convenţia Democrată. Momentul semnificând integrarea acestei facţiuni, mereu realistă, în structura opoziţiei. Majoritatea, aproape precară, a fost asigurată, în legislatura 92-96, de aşa numitul pentagon, apoi patrulater roşu: căci facţiunea Iliescu a FSN, autodenumită mai întâi FDSN, apoi PDSR şi, după 2000, PSD, nu avea, de unul singur, majoritatea. I se alăturase PSM, id est Partidul Socialist al Muncii, considerat urmaş direct al PCR, PDAR, respectiv Partidul Democrat Agrar, al lui Victor Surdu, fie şi el odihnit şi cele două partide ultranaţionaliste, PRM (partidul-revistă, România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, iată, tot candidat şi acum şi desfiinţatul PUNR, de Unitate Naţională a Românilor, pandant al organizaţiei cu parfum legionar Vatra Românească. Vom vedea care a fost pivotul determinant al evoluţiei modernizatului partid social-democrat din facţiunea conservatoare iliesciană, odată cu schimbarea generaţiilor.
În fond regrupările sunt monedă curentă într-o democraţie fără bază, accentuate faţă de perioada modernă din istoria naţională, ceva mai stabilă, dar cunoscând mişcări similare, la o scară mai redusă. Confirmând astfel teoria maioresciană a formelor fără fond. Mult mai puţin prezente în lumea euroatlantică, dizidenţele şi regrupările nu sunt, totuşi, cu desăvârşire inexistente. Am socotit util de notat contextul general al odiseei liberale, pentru a sugera o tendinţă totuşi organică a politicii dâmboviţene.
Am pomenit şi de Noul Partid Liberal. Cumva o dizidenţă la dizidenţă, s-a reunit la un moment dat cu PNL. Stranie ca poziţionare politică a fost situaţia PNL în legislatura intermediară, 96-2000. Guvernul era susţinut de o majoritate formată din Convenţia Democrată, orbitând în jurul PNŢCD, USD, id est Uniunea Social Democrată, formată din Partidul Democrat, noul nume al Facţiunii Roman al FSN şi Partidul Social Democrat al lui Sergiu Cunescu. Acesta s-a socotit, în decembrie 89, moştenitorul istoricului Partid Social Democrat, desfiinţat de facto în 48, ca urmare a fuziunii cu PCR, continuator al PdCR, secţiune a Kominternului, ca toate partidele comuniste interbelice, în ceea ce avea să se numească, până în 65, PMR. Muncitoresc, adică. După 2000, USD s-a dizolvat, iar PSD Cunescu şi-aoferit capitalul, calitatea de membru al Internaţionalei Socialiste, prin fuziune cu facţiunea iliesciană, în faza PDSR, pentru a forma actualul PSD. Pentru scurt timp 2 partide româneşti au avut astfel calitatea de membru al internaţionalei, implicit al Partidului Socialist European. Scurtă vreme, căci, din perspectiva de azi, devine transparentă intenţia strategică a lui Băsescu Traian, după ce-l înlăturase pe Petre Roman de la conducere şi se salvase de la extincţie prin alianţa cu un PNL reorganizt de… fostul membru FSN Theodor Stolojan, de a trece în barca partidului europan fără noimă şi doctrină. PPE. În premieră, UDMR, formaţiune balama, cu electorat foarte disciplinat, fusese cooptată la guvernare. Iar în opoziţia de atunci, partidul iliescian, reorganizat de Adrian Năstase dar continuînd să graviteze în jurul unui Ion Ilici Iliescu practic neschimbat. Har cerului, cele două partide ultranaţionaliste, care, dincolo de sedimentarea elementelor primitive din nomenklatura de partid, din Securitate şi din mediul militar, trăiau, până la pierderea locurilor în Parlament, prin neatingerea pragului electoral, din contraponderea afişată faţă de reprezentarea politică maghiară, consecventă tenace în urmărirea propriilor scopuri.
În acest context politic definit, perioada intermediară ar fi putut oferi PNL maximul de libertate politică. N-a valorificat-o. Partea activă din mişcarea liberal se concentrase în PNLCD.
Am trecut peste gafa lui Radu Câmpeanu, de care aminteam în precedentele episoade, de a-l propune pe regale Mihai candidat la preşedinţie. Ceea ce a accentuat întrucâtva izolarea PNL în acea perioadă. Dece amintim amănuntul? Fostul lider, care, afară de o voce baritonală, cu o anume morgă, era, fie odihnit, o nulitate, politică y compris, se justificase cu exercitarea, un mandat, de către fostul ţar bulgar, a funcţiei de premier. Ba şi Leka, descendent al familiei regale albaneze, cadidase fără succes, dar tot în legislativ. Ori, un rege care ar candida la preşedinţie, ar pierde unicul său capital moral, recunoscând forma republicană. Mai ales când debarcarea lui fusese legal abuzivă. E, totuşi, greu de stabilit dacă fostul lider liberal era depăşit de această evidenţă logică, sau avea misiunea să mai rupă o pietricică de la soclul regalităţii. Har cerului, regele n-a marşat. Dar gafa rămâne. Şi, în lumina ambiguităţii quasipermanente a mişcării liberale, a infiltrării permanente, din 90 până azi, nu putem exclude nici a doua, mai puţin probabilă, posibilitate.
Unificarea diferitelor facţiuni liberale a avut loc în perioada de opoziţie 2001-2004. Cooptarea finanţistului Stolojan, revenit de la Banca Mondială, unde plecase direct din fotoliul de premier, în toamna lui 92, a părut benefică. Reorganizat, dar mai puţin restructurat, PNL a crescut în sondaje, având posibilitatea, în 2003, la inaugurarea alianţei D.A. cu un PD în cădere liberă, să impună un raport de ponderi de 1.3/1. Puţină lume îşi aminteşte că presa neobedientă preşedintelui de atunci, scăpase informaţia, pe surse, că, după jumătate de an de neutralitate, când premierul Tăriceanu denunţase aranjamentul de a demisiona, pentru a permite anticipate oarecum pe val (6 luni de creştere a majorităţii veniturilor prin cota unică accentuase satisfacţia populaţiei), se infuriase cumplit şi ameninţase partidul, în spatele uşilor închise, că dacă nu-l repun pe dragă Stolo, deja evident omul lui, ca preşedinte de partid, îl va distruge. N-a reuşit. Până anul ăsta, când s-a sinucis. Sau, a fost sinucis, în sfârşit. E de-a dreptul dezesperant că aşa multă lume de bună credinţă nu vede nici acum ce s-a întâmplat. Dar de asta vom vorbi în episodul următor.
Trei valuri de membri ai acestui PNL au trecut în tabăra lui Băsescu. Mona Muscă a fost printre primii. Ca ministru al culturii nu se detaşase în plus sau în minus faţă de omologii ei, cu excepţia lui Pleşu (acel Pleşu din 90!) prea puţin performanţi. Îi datorăm, totuşi, legea informaţiilor publice. Trecută în plan secund după devoalarea presupusului colaboraţionism, de către un CNSAS ambiguu pe termen lung, a schimbat barca. Sau şi-a terminat misiunea de cârtiţă. Nu vom şti şi deja nu mai contează. Valul major a fost al treilea, condus de dragă Stolo, care a şi înfiinţat, ca treaptă intermediară, un efemer PLD, absorbit apoi de PD, redenumit PDL.
Dar PNL a surmontat hemoragiile. A rămas al treilea pol politic. Preşedintele Antonescu a luat locul 3 la ultimele prezidenţiale. Dar instabilitatea funciară a naţiunii liberale n-a votat la turul 2, în ciuda angajamentului luat de candidat, în suficientă măsură cu adversarul duşmanului său biologic, încât să compenseze efectul dezastruos al gafei respectivului candidat, cu prilejul dezbaterii televizate finale. Şi istoria a curs cum a curs.
Ideea refacerii unei alianţe aparent contra naturii, care-i permisese premierului Tăriceanu să reziste instituţional asaltului permanent al preşedintelui de atunci (precizare cronologică ce are în vedere că acum îl socotim guvernator) s-a născut într-un creier care n-a abandonat niciodată lupta, în dimineaţa lugubră de luni 7 decembrie 2009, de care a mai amintit. 2 ani şi mai bine au fost necesari pentru a o construi, apoi încă unul pentru a trece la ofensivă, după reacţia publică pe care statul major al lui Băsescu Traian n-o prevăzuse, în ianuarie 2012 şi care a zguduit edificiul guvernamental, dar n-a afectat continuarea creşterii puterii personale. 3 scrutinuri a câştigat ceea ce a fost USL în acel an: locale, referendumul de demitere şi parlamentarele. Din păcate, referendumul a putut fi ignorant, nu fără contribuţia structurilor euroatlantice, iar valul pe care candidaţii alianţei au ajuns la un inedit procent de peste 60% (70 după redistribuire) a permis accesul unui imens număr de impostori. De la ambele partide mari.
Fără ruperea USL, acum Antonescu, asumat candidat al alianţei, ar fi avut şanse să câştige acum mandatul de preşedinte al ţării din primul tur…
Raţionament fals! Băsescu Traian, de al cărui sistem de putere şi de a cărui sistem de propagandă ne vom ocupa episodul următor, are prea mult de pierdut şi nu putea permite asta. Nici după aşteptata victorie, în tutul 2, a unui candidat nonbăsist, căci unul băsist ar însemna un al treilea mandat de facto, prin delegaţie, nu vom fi siguri. Cine ştie când vom fi…
Related Articles
No user responded in this post