SPERANŢA SCHIMBĂRII. VII – REVANŞA – 17 NOI 2014

După episodul VI mă gândeam că titlul firesc al celui de azi ar fi fost FINALA. Sâmbătă dimineaţa mă răzgândisem. Îl voi intitula REVANŞA şi voi scrie, în loc de concluzie a serialului electoral, despre victoria naţionalei lui Tata Puiu, după 29 de ani, asupra Irlandei de Nord, ca centru de greutate şi doar câteva rânduri despre finală, pe care o speram altfel…
Cu chiar mai mult timp înainte de halucinantul meci în care acea naţională deja revolută, desincronizată de déjà prezentul de atunci al fotbalului românesc, care prezent, ca viitor apropiat, avea să devină peste câteva luni un PREZENT de 4 ani, trecusem printr-o experienţă negativặ, depăşită abia în aceşti ultimo ani senecţi, poate sclerozaţi, sigur sereni. Pregăteam primul şi, până la urmă singurul număr al revistei cenaclului Joc Secund. Vine într-o dimineaţă cel pe care-l numeam Fratele Nostru mai Mare şi-mi cere un text introductiv. Rămâne uimit că mă vede scriindu-l direct la maşină. Uluiala îi creşte când i-l dau în mai puţin de o repriză de fotbal. Până la urmă revista a fost prefaţată de textul lui, ceeace cade în afara textului de faţă.
Realizam amândoi că eram capabil să scriu despre orice, ca la comandă, scriind mereu acelaşi lucru. Oarecum ciudat, atât el, cât şi eu, ocultam problema esenţială de a crede în ce scrii. Ceeace ţinea de partea perenă, adâncă, încăpăţânată, mereu ambalată nu doar stilistic în muşchi şi epidermă versatile.
Nimic nu mi-ar fi acum mai uşor decât s-o cotesc, abil şi flamboyant, găsind conexiuni sofiste, poate sofisticate, cu corpusul primelor şase episoade. Oricât de calcifiat, ar fi o provocare căreia i-aş face faţă. Dar ar fi ca şi cum, dând-mi bună dimineaţa în faţa oglinzii, aş vedea chipul cu plete cărunte din finalul terifiant, de un impecabil humor negru, din Twin Peaks. Chiar dacă mecla mea n-are nimic din cea a actorului preferat al lui David Lynch.
Provocare am spus? Eroare. Tentaţie. Care se ştie de la cine vine…
E posibil ca lunea următoare să completez octetul quantic, de gaz ideal, cu un al optulea episod. Cerut de perspectiva minimală a finalei. Căci e posibil, oricâtă încredere aş avea în luciditatea mea, să întrevăd şi alte unghiuri pe care acum apropierea de masivul moment să le oculteze. N-am cum şti acum dacă voi trece de la magical 7 la quanticul 8. De la ciclul lunar la microcosm. Tot ce ştiu e că azi sunt dator cu mărturia de azi. Căci spunea singurul poet cu adevărat talentat din acelaşi cenaclu Joc Secund, fie el odihnit:
Doar AZI e-o mărgea pe un fir între nopţi,
Peren, licărind, ca un strop de sudoare.
Când porţi se deschid, se închid alte porţi,
Cometa-ntrebării se-nalţă şi doare.
Care e esenţa realităţii de azi? E lesne de decantat. Din 10 finalişti de până acum, în 25 de ani, socotindu-i şi pe cei 3 candidaţi din 20 mai 90, unul singur şi-a felicitat cu fair play adversarul, recunoscându-se învins înainte de primele rezultate parţiale emergente de la BEC. Exclusiv pe baza numărătorii paralele a propriului staff. Restul, în ciuda consecinţelor concrete pe termen lung, cu inerenta lor pondere stratificată, sunt bagatele.
Dincolo de singularitatea gestului, care deja a fost rău interpretată la prima vista, care se va pierde în explozia sentimentelor contrarii şi va fi şi mai rău interpretată, întorsătura cere un spor de luciditate faţă de cea necesarissimă mai ales în aceste ultime două săptămâni. Căci fair play nu e decât ambalaj. Marfa e înlăuntru. Candidatul care cumula speranţele celor 7.4 milioane de votanţi inutili pentru demitere la referendumul din 2012, care câştigase fără drept de apel primul tur, avea tot timpul din lume pentru gestul formal de pecetluire personală a finalei. Dacă scorul anunţat la repezeală al numărătorii paralele e real, el ar fi fost şi foarte probabil deja, va fi confirmat azi de primele rezultate parţiale. Putea s-o facă cel mai devreme azi. Sau mâine. Sau poimâine. Care e diferenţa dintre aseară târziu şi azi? Pe toate planurile. Una singură: dece şi-ar fi împins infanteria dopată la asaltul sediului staffului premierului, dacă ar fi ştiut că sunt învingători? Dece ar fi asaltat guvernul? Mişcări tactice fără obiect, ţinta logică era direct piaţa universităţii (victoria din 96, ultima rezonantă, vai, tot inutil, cu primăvara lui 90, a fost ultima dată când majusculele se mai justificau). Entuziasmul taberei respective nu e suficient pentru a explica mişcările de trupe. Contracadidatul învingător îşi pliase prima declaraţie pe exit polluri, care dădeau un rezultat strâns şi foarte strâns, pentru un finalist sau altul. Se conturau zvonurile despre tentativa de a converti proteste temeinic pregătite în violenţe. La câteva sute de km de un focar al Europei. Planuri dezvăluite, fie imprudent, fie abil, fie superabil, de avocatul Aurelian Pavelescu, cel care confiscase ilegal PNŢCD şi-l oferise pe tavă taberei Băsescu-Udrea-Macovei, sugerând că strategia aparţine ultimei. Ceea ce rimează cu nemernicia declaraţiilor în forurile europene după referendumul înăbuşit.
Şi iată că BEC nu numai confirmă, ci excede numărătoarea paralelă a staffului premierului. Logic. Dacă rezultatele sunt reale, atunci contradicţia flagrantă cu exit pollurile favorabile ambelor tabere e inexplicabilă. Mai ales că una din instituţiile de sondaj confirmase la virgulă rezultatele turului 1. Dacă sunt de conjunctură, cum nu e imposibil, atunci nu se va afla decât peste ani, acum totul se înăbuşă sub avalanşa valului declanşat ultraprofesionist.
Sunt multe zeci de ani de când am părăsit entuziasmele. Dar, nu ele pe mine. În mirabila noapte de la Sevilla, când aleile dintre blocuri erau ninse de un strat de-o palmă din cioburi de borcane eu scriam, la cald, o analiză rece a acelei finale unice. Care l-a uimit pe Cristian Ţopescu îndeajuns pentru a mi-o publica ulterior în programului unui meci european. Cu fiecare an care se adună peste cei 28 de acum, sunt mai dator faţă de mine şi faţă de imaginea căreia îi dau bineţe zilnic în oglindă. Fặrặ falsă modestie.
Alte eventuale abordări logice ale momentului îşi au loc, dacă va fi să existe loc, într-un al optulea eventual şi ultim episod.
Deocamdată cel mai important lucru e o descoperire. Ca un corolar al ceea ce am numit, mai mult sau mai puţin glumeţ, teorema 3, a lui rim (Totul e valorificabil). Corolar pe care l-am tot repetat în etapa colocvială care a fost experimentul Facebook: cele mai multe kestii nasoale au necesarmente şi consecinţe pozitive. Dincolo de limbajul deliberat argotic, de şcoala străzii, e vorba aici de două elemente fundamentale ale universului: diversitatea şi mai puţin cunoscutul concept termodinamic de procese cuplate. Nu insistăm, pentru a evita diluarea prin divagare.
Am sugerat-o, e timpul s-o spun pe şleau: pentru un număr foarte mare de români, receptat pe un larg spectru de accepţiuni, momentul e un dezastru. Coroborat cu axioma rostită de premierul care s-a recunoscut învins, poporul are întotdeauna dreptate, fapt incontestabil, acest dezastru se concentrează intens la exemplare pasive şi reflexive ale acestui foarte mare număr de români. Îndeajuns de intens pentru mine încât poate declanşa una din aceste consecinţe negative.
Mitul prometeic, cu codicilul său populat de fratele Epimeteu şi de a sa Pandora, cu cutia ei cu tot, greşeşte. De, iată, milenii. Căci speranţa nu e doar animalul ciudat care rămâne acolo când toate celelalte se răspândesc. Nici nu moare ultima. Uneori se sfărâmă sub greutatea realităţii. Şi e ucisă. Atunci deţinătorii de cutii cu speranţă la purtător eşuează precum broasca rezemată de şiştarul cu lapte. Precum tânărul ofiţer de commando din Podul de pe râul Kwai, dăruit nouă de aventurierul Pierre Boulle, care încurcase coloneii…dar un număr mic dintre aceşti resemnaţi cu uciderea speranţei lor sunt proşti, orbi şi surzi. Habar n-au că speranţa e moartă. Ei văd cu ochii minţii, în cel mai propriu sens, că sub cadavrul speranţei ucise se ascunde o şi mai plăpândă speranţă de sub speranţă. Care-i poate conduce pe ultimul ţărm. Dincolo de insula Avalon. Dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. Şi de la care se naşte aburul transparent al viitoarei dialectice adevărate revanşe.
Cele mai multe din reflecţiile personale, publicate sau nu, se bazează, cum altfel, pe realitate. Pe ce altceva? Pe o realitate: că nu sunt buricul pământului.Ceea ce, nu paradoxal ci dialectic, îmi limitează drastic posibilităţile şi simultan mi le eliberează. Nu ad infinitum, ar fi lipsit de sens si de… realism. Dar cel puţin până dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. N-am devenit conştient chiar de unul singur de dualitatea asta. Meritul aparţine unuia din cele două duhuri transparente, care, într-un moment solar, m-a investit cu titlul de căpitan al Speranţei. Armonic încadrat între cel de hadji şi de cavaler al frunzei de arţar. Prost, aveam o premisă să descopăr această speranţă de sub speranţă. Orb? Nu-s departe. Har cerului, îndeajuns de aproape ca să nu văd pendularea ceasului hipnotic la care inteligenţii sunt vulnerabili. Surd? Doar cât să nu aud ritmul tobelor voodoo. Dar astea erau doar premise. Diferenţa până la privirea pâlpâindă dar sfredelitoare, care nu putea să nu vadă speranţa de sub speranţa ucisă fu determinată de inocenta investire din urmă cu… destui ani. Nu sunt buricul pământului, nu voi suna de unul singur adunarea după mai bine de un an după dezmeticirea inevitabilă. Dar nici o specie nu e constituită dintr-un singur exemplar. Iar dezastrul nu poatre să nu fi declanşat o mutaţie. Viaţa umple orice nişă. Mai ales una invizibilă.
Bun, e timpul să vorbim despre revanşa împotriva Irlandei de Nord. Atunci, în octombrie 85, fusese singura ocazie în care, întâi de toate spre propria surprindere, îl cauţionasem pe Lucescu, într-un articol la o rubrică ultralocală de sport, semnată Moşa Mariancovici. După ce înainte de meci îl înjurasem apăsat că nu alcătuise formaţia pe scheletul ce domina campionatul şi pornise la saltul Cupei Campionilor. După ce mă ofticasem că fie şi o formaţie pe care n-o puteam simpatiza e atinsă de aripa geroasă a ghinionului extrem. După ce tremurasem când mingea expediată de Piţurcă al meu fusese scoasă de pe linia porţii de către Nicholl. Perspectiva timpului, de care vorbeam la un moment dat, mai sus, îmi permite să respect retroactiv ostilitatea acelui selecţioner faţă de echipa pe care 4 ani n-o va putea învinge, ca o probă de înţelegere solidă cu sine însuşi.
Acum după 29 de ani, vârful de atac introdus atunci prea târziu, la şi din disperare (poate cu 17 minute mai devreme şansa a cel puţin unei egalări din gheata lui veninoasă s-ar fi multiplicat) ar fi avut şansa unei mặrunte revanşe personale, ca selecţioner al actualei naţionale. A preferat altă traiectorie incuria impostorului de la vârful federaţiei a oferit, în disperare de cauză, această şansă, celui mai titrat antrenor român la nivel intern, bătrânul general cu părul alb, care a făcut un scurt puseu de tensiune la conferinţa de presă de după victorie. Care n-avea o opţiune mai pragmatică decât să menţină scheletul aceleiaşi echipe refuzate altă dată de Lucescu, decizie automată şi pentru Piţurcă. Dar având inspiraţia şi norocul ca fundaşul titularizat să dea golurile victoriei.
Acum e comod de analizat plusul tactic şi moral volitiv al echipei aşezate în teren de Anghel Iordănescu, AKA Tata Puiu, faţă de jocul la ciupeală al pockeristului Piţurcă. E adevărat că unul din cei 2 comentatori TV riscase a anunţa în direct credinţa lui că golul va cădea. Dar putea să nu cadă, cum refuzase sặ cadă cu 29 de ani în urmă. Golurile fericite ale lui Paul Papp sunt o realitate, precum ceea ce acum e un dezastru pentru un mare număr de români, pentru o echipă care şi-a mizat soarta şi a pierdut şi un moment euforic pentru suporterii de conjunctură ai taberei adverse. Nu e momentul de a căuta un răspuns la întrebarea elementară cum a putut fi deturnat cu 180 de grade curentul ucis în urmă cu abia aproape 3 ani. Care a continuat să curgă până în buza verii, la europarlamentare. Dar ce întrebare am putut să-mi pun!* cu aproximativ 2 milenii în urmă, păstrând absolut toate proporţiile, aceeaşi mulţime care duminică strigase în extaz hossanah, zbiera joia urmatoare răstigniţi-l.

Nota bene: * Frază preluată din prima prefaţă cu care un distins scriitor şi publicist, fost dizident, profesor universitar, îmi onora un volum de proză.