TABLOURI SUBLIMNALE

Dacă nu socotim reeditările la eLiteratura (2014, 2016) ale volumelor Crime la Elsinore şi Trecute vieţi de fanţi şi de birlici (Cartea Românească, 2006, 2008), precedentul volum de proză al lui Horia Gârbea (Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov) datează din 2010 (Limes). Între timp a publicat poezie şi traduceri din Skakespeare. Sigur, în 2016 a mai publicat un roman, care e proză, premiat în chiar anul publicării. Dar care e un basm.
Nu e deloc nesemnificativă identitatea volumului cu titlu şugbăţ şi chisnovatic produs de Limes cu 8 ani în urmă. Desigur, pentru orice cititor de limbă română proza lui Horia Gârbea e o prăjitură savuroasă. Oricât ar fi de restrâns şi am feed back despre restrângerea publicului meu, nu risc ca fraza de mai sus să fie intepretată ca encomiastică. Nici nu stratific publicul de proză. Ar fi o eroare. O gafă chiar. Cu efect negativ faţă de volumul de faţă: Milenium digital sex(eLiteratura, 2018). Dece atâtea precauţii? Răsfoind volumul la lasare (sala Iosif Naghiu a Teatrului Dramaturgilor români, 26 iunie), am avut o impresie fugară de déja vu. Confirmată după deschiderea raftului aferent de bibliotecă. 3 capitole din 12 sunt reluate din volumul anterior: Întoarcerea tatei din război, Jocul şi Utopia. Şase parabole despre teatru. Plasată mult mai inspirat, aceasta din urma, la finele volumului.
Să evităm orice confuzie! Reluarea unor piese din alte volume de proză e o praxă nici frecventă, nici rarissimă. Ce contează e roslul acestora în arhitectua volumului care preia şi propunera unei perspective noi de lectură a respectivelor piese. N-am de gând să exemplific cazuri întâlnite, afară de recordul în materie pe care-l cunosc: Radu Cosaşu, unul din prozatorii de mare greutate din literatura română a reuşit performanţa de a insera o anume piesă în 5 (cinci) volume diferite! Nu e cazul să adaug că Dsa e unul din prozatorii mei nu doar preferaţi, ci mai ales afini. Afini pe o săgeată diferită a rozei vânturilor decât îmi e afin autorul recenzat acum.
Să trecem în revistă piesele volumului. Animalul roz, un exerciţiu de fantastic cu vag parfum de SciFi retro reuşeşte ilustrarea excelentă a unuia din principiile teoretice ale subgenului, elaborate de megacorifeul acestuia, Isaac Asimov: construirea unei sociologii specifice drept cadru de derulare a acţiunii. În câteva pagini, o atare sociologie e complet conturată, folosind un limbaj inventat şi ingenios. De pildă, pentru personajele aferente, curgerea sezoanelor sezoanelor e exprimată în ploi. Cadrul e unul paleolitic târziu, cu interferenţe neolitice. Când prima diviziune – culegători-vânători e temeinic, instituţional chiar, definită. Iar numele personajelor sunt infantil bisilabice. Acţiunea e redusă la anecdotic, dar un anecdotic scris adânc. Miniproza ar putea fi comparată cu o piesă paradoxală dintr-o expoziţie plastică, expusă pentru perfecţiunea ramei, ce încadrează untablou totuşi subţire.
Articolul 96 prilejuieşte etalarea explozivă a argotului parţial inventat, de un comic irezistibil. Subtil, limbajul argotic nu e al vocii auctoriale narative, ci, deşi la persoana a treia, e al personajelor însele. Conturând o lume recognoscibilă. Piesa e o parabolă cu ecou discret, dar inconfundabil. Un fapt divers, aterizarea unui OZN devine fabuloasă prin reacţia mirobolantă a autoritaţilor la supervârf. Dimensiunea seismică e potentată de efectul dublei perspective. Evenimentul e relatat în montaj paralel de autorităţile caricaturizate şi de o babă ce vorbeşte curent olteneasca şarjată pe care cititorul anilor 2020 şi-o mai aminteşte din skeciurile lui nea Mărin. Ironic, baba aminteşte periodic că Marin al ei priveşte indiferent din cimitirul colinar. Ce poate crede baba că-i ozeneul, decât dracu. Nu drakku, ăla-i versiunea cronicarului. En passant baba motivează izolarea de vecini, cu care nu mai vorbeşte că lumea s-a răit. O singură vorbă sugerează o întreagă stază socială. Specialitatea lui Gârbea.
Final previzibil? Poate pentru o minoritate extrem de restrânsă a publicului cititor. Definită de cei care nu dor ştiu, ci au permanent la îndemână articolul 96 din Constituţia României. Căci ozeneul ovoidal, roşu la aterizare (în viziunea babei) redevine roşu la decolare, cu preşedintele statului şi câţiva, foarte puţini colaboratori cu tot. Între care ministrul de interne, personaj grotesc al unei întâmplări ce ar fi putut fi dezvoltată la o schiţă autonomă, care serveşte în consrrucţia piesei ca preambul. Capcana era perfectă: preşedintele fusese curios să vadă obiectul, păzit straşnic 3 zile (simbolic şi termnul ăsta!). Iată dece am numit piesa – o parabolă. O parabolă discret simbolică. Discret dar inconfundabil. Alt element specific, în utiliarea cărora scriitorul e versat.
Piesa are 2 straturi interpretative, dincolo de excelenţa comicului de limbaj. De semnificaţia subliminală a întâmplării am vorbit. Dar avem de rezolvat, pentru întelegerea tabloului social, o problemă. Este acest tablou o satiră? Fără cea mai mică îndoială. Dar caricatura nu se opreşte la satira mai mullt sau mai puţin benignă. Ci merge, cum observam în treacăt, până la grotesc. Nu tuşe de sarcasm. Cu atât mai vitriolante, cu cât personajul narator e abstrage deliberat, lăsând personajele să vorbească (fie şi în gând). Prezenţa auctorială, căci nu cred că e strict nulă, se exprimă prin tonul jovial, lipsit de mânie. Obiectiv. Cu adevărat mai corosiv.
Dacă putem căuta, cu orice preţ, un nod în păpurişul textului, acesta e databilitatea acestuia. Poate pesonajele caricaturizate or fi recofnoscibile, prin amănunte discrete. Orcum n-are importanţă. Ele îşi cântă conştiincios ariile. Un singur personaj, de-a dreptul important, deşi discret, îşi dezvăluie falsa depersonalizare. Preşedintele. Iar identificarea acestuia datează textul. Nu stiu când va fi scris Horia Gârbea schiţa. Dar pare plauzibil că la prezentul epocii astfel subtil datate.
Covorul de o mie de dolari şi pisica din Ohio e iarăşi o anecdotă săltăreaţă, familiară românului călător prin orientul bazarelor şi al târguielii tradiţionale. Superior, românul, americanului lesne de fraierit. Dar merită fraieriţi turiştii americani? Categoric!
Enigme în oraşul nostru debutează cu o jumătate de pagină de consideraţii istorice. Care devin pe nesimţite un jurnal de amintiri. Acesta lunecă apoi într-un fantastic rafinat, cu nuanţe de Gala Galaction şi Viliers de L’isle Adam. Potenţial simbolic, metaforă a unei epoci revolute.
Întoarcerea tatei din război – subiecte. Prima din piesele reluate din volumul anterior de proză, ce cu titlu hazliu. O sumă de microschiţe, potenţiale eboşe de proze. De unde subtitlul subiecte. Autonome structural, dar alcătuind o naraţiune sui generis. Fiecare modul e povestit ca un witz, terminat cu o poantă. Şarmul ansamblului e că poanta unltimului modul funcţionează simultan ca poantă a acestui ansamblu schiţat.
Jocul duce experimentul stilistic mai departe cu încă un pas. Structura e asemănătoare, lungimea modulelor variază, naraţiunea de ansamblu e mai vizibilă, coerenţa mai accentuată, poanta finală mai suculentă. De altfel şi această piesă face parte din tripticul preluat de la… fratele mai deştept al lui Kalaşnikov. Dar ce sare în ochi la această piesă e înrudirea cu unul din impecabil de ludicele texte din volumul Poeme cu înger. Exclus ca înrudirea să nu fi fost deliberată. Autorului i-a plăcut oanta şi a revalorificat-o – în poezie. Scrisă mai târziu.
La Sinaia, în Cazino e oo glumă spumoasă. Daca numele personajelor ar fi anonime, schiţa ar fi banală. Tot hazul e că la cazinoul din Sinaia se adună personaje cunoscute ale lui George Călinescu, Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian. Ca un făcut, poanta finală e plată.
Naşterea unei naţiuni împarte cititorii în 3 grupuri, inainte de a o citi. Unii nu sesizează că titlul e identic cu al unui film de căpătâi din vremea marelui mut. Aceştia se vor amuza cel mai mult. Alţii, care ştiu cine a fost David Wark Griffith, se aşteaptă la o glumă literară de mare efect şi se vor amuza mai puţin decât primii. În fineultimii, cei mai puţin numeroşi, vor surâte la titlul parodic, dar skeptici fiind, nu vor fi defel dezamăgiţi, amuzându-se moderat. Ca toate piesele, şi aceasta e o anecdotă sprinţară, ironică, trecând în revistă glumele curente pe seama pretinselor cuvinte de origine dacică. Cum cronicarul se plasează în această ultimă categorie, el citeşte anecdota ca ambalaj. Marfa fiind subtilă spre inobservabil. Autorul ironizează în treacăt corectitudinea poitică şi satirizează, tot din mers, popularitatea jocurilor piramidale. Dece o face apropae subliminal?
În schimb, piesa care urmează, Numai cine joacă, ia jackpotul. De cu totul alt calibru, piesa ar gâştiga destule concursuri de proză. Comicul, latent de-a lungul paginilor, explodează la adăugarea în vesela de laborator a elementului fantastic. Hazul homeric este, până la urmă, un pretext pentru încă un tablou de epocă. Element prezent în mai multe piese.
E momentul d a remarca organicitatea celor 3 piese preluate din volumul precedent. Ele se integrează la fel de bine în ambele volume.
2084. În piaţa Rosetti. O excelentă ficţiune distopică, ce conturează un tablou grotesc. Cu un final piruetă. Care-i cheia? Visul sinistru al eroului nu e decât o oglindă deformatoare, a cărei imagine terifiantă cu dublă sugestie. Pe de o parte atrage atenţa că anii lumină predecembrişti au fost cu adevărat monstruoşi. Pe de alta, că anii 90 nu difereau cu nimic.
Domnul Tudor este o parodie rafinată a unei schiţe caragialeşti. O recunoşti câd observi că replica personajului, lasă că se şi exagerează, se repetă ostentativ. Dar nu e numai atât. Citind tabla de materii a volumului, te gândeşti la un remember cu panduri. Oricât de deformat. Când colo, domnul Tudor e un anonim arhetipal. Prea coerent în fabulaţiile sale pentru a nu fi artificial. Un text practic fără epică, dar dar cel mai articulat.
Utopia. Şase parabole despre teatru. Ultimul text preluat. Aceeaşi structură modulară, aceeaşi coerenţă, aceeaşi organicitate, acelaşi subtext. Ar fi interesant un volum de proză cu aceeaşi structură. N-ar deraja deloc repetarea acestora 3.
Câteva consideraţii generale asupra volumului. Humorul debordant al lui Horia Gârbea se manifestă în toate genurile în care scrie: proză (scurta şi roman), poezie, teatru. În modalităţi şi doze specifice. Stăâneşte în egală măsură comicul de situaţie, de caractere şi de limbaj. Cu o tuşă personală în cazul acestuia din urmă. Vizibilă în volumul de faţă. Perifrazarea. Mergând până la folosirea (nu propriuzis citarea) unor sintagme preluate din cultura generală a cititorului. Căci acesta e segmentul căruia scriitorul se adresează. Segment disjunct de amatorii de telenovelistică. O altă caracterstică generală, vizibilă cu precădere în acest volum, e structura de adâncime a prozei sale. Sub stratul ludic se află tablouri sociale privite prin optică lucidă, corosivă, lipsită de îngăduinţă. Totuşi deloc pesmistă. Bref, proza lui Horia Gârbea, indiferent de lungima textului (căci se simte confortabil de la anecdotă la roman)face parte din familia literară care ilustrează impecabul dictonul ridendo castigat mores.