TAIFUN – NU DOAR – CINEMATOGRAFIC

Scriu rar spre deloc despre filme foarte noi. Din mai multe motive. Nu-mi prea place îmbulzeala, dar am şi rar spre foarte rar ocazia să le văd. O asemenea raară ocazie avui acum. Primii filmul chiar în preziua explodării referirilor la el pe facebook. Websitul imdb.com îl apreciază ca fiind în top 10 pe anul care tocmai s-a sfârşit.

Don’t Look Up. Regia şi scenariul Adam McKay. Premiera (în USA) pe 24 decembrie 2021. Pe afiş, menţiunea bazat pe evenimente cu adevărat posibile. Neobişnuită, dar semnificativă. Sună ca un avertisment. Iar filmul chiar asta se vrea a fi. La fel de semnificativ, reacţia explozivă a publicului/ vas ă zică o copie subtitrată în româneşte fu disponibilă cel târziu după 3 zile de la premiera mondială.

Am dialogat cu un singur interlocutor uzual, dintre cei care şi-au comunicat public impresiile. Dialogul cu care e, de cele mai multe ori, în contradictoriu. Că tabloul Americii, unde se petrece acţiunea, e accentuat satiric, era prea evident ca să poată fi loc de opinii opuse. Interlocutoarea mea generaliza satira la nivelul omenirii, eu o restrângeam la America, mai ales în calitatea acesteia de centru al globalismului neomarxist. Acum, scriind, realizez că ambii aveam dreptate. America e o ţintă a satirizării prin exemplaritate şi pentru coerenţa şi veridicitatea scenariului. Dar mesajul filmului n-are sens dacă s-ar restrânge la o parte a lumii. Spectatorul avizat, instruit şi lucid nu poate să nu reflecteze prin extensie. Există, totuşi, inerent, o intensitate graduală a denunţării.  

Filmele-catastrofă, altfel specific americane, se constituie într-o subspecie definită. Dar toate celelalte, cu excepţia acestuia, respect regula de fier a happy end-ului. Dominantă la Hollywood încă din interbelic. În cazul acestei subspecii, dincolo de regulă, happy endul e motivat specific. Nu-l poţi evita în poveşti care pun în discuţie soarta umanităţii. Mai ales în sub-sub specia ciocnirii planetei cu un asteroid. Să ne amintim de celebra dramatizare radiofonică a tânărului Orson Welles după Războiul lumilor, romanul lui H. G. Wells, în 1938. Spectacol luat în serios de o parte important a populaţiai americane. Care a provocat numeroase victime.

Evident, finalul nefericit al filmului nostru e logic. Morala fabulei e elementară. Când un incident cosmic, oricât de rar, pune în discuţie viaţa pe Pământ, şansa omenirii de a se salva e anulată de summumul de maladii pe care omenirea le-a contractat şi dezvoltat după un anume vârf al civilizaţiei. Iar filmul o spune fără echivoc. Brutal, necesar. Evenimente ca cele povestite sunt cu adevărat posibile. Discursul în crescendo despre pericolele încălzirii globale stimulează reacţia coordonată a întregii populaţii, prin componenta ei potentă, e îndoielnic în eficacitate. Dar iată că nici certitudinea dispariţiei vieţii în 6 luni nu zdruncină tembelismul social. Fabula broaştei scufundate într-un vas cu apă încălzit treptat ne cere s-o amintim. Filmul ne spune că nici scufundarea broaştei în apa clocotită n-are şansa s-o salveze. Teza filmului e impecabilă.

n-am de gând să urmăresc desfăşuearea acţiunii. Pân ă la apariţia cronicii, numărul celor care-l vor fi văzut se va tripla. Mă menţin în sfera analizei datelor ce rezultă din fişa imdb.com. Unde filmul e încadrat în categoriile comedie, dramă, Sci-Fi. Termenii se cer justificaţi. Drama e evidentă. Comedia, iese din conventional. Ironizaea secvenţelor satirizante până la grotesc, precum şi a personajelor care suţin abordarea, ţine de ţine de concepţia, de arhitectura regizorală. Dar trebuie să lămurim acoperirea termenului Sci-Fi. Multe filme sunt socotite Sci-Fi fără să fie. Mai ales cele din subspecia catastrofică. Decât întro accepţiune convenţională. Isaac Asimov a lămurit cerinţele terminologice, n a doua şi ultima s autobiografie. Şi a făcut-o nu doar la nivel literar. Ci a inclus şi tratarea filmică. Printr-un exemplu canonic. Dacă de amintim un foarte vechi film, care şi-a croit drum în universul de gen mai întâi sub formă  cinematografică, anume Călătorie extraordinară (Richard Fleisher, 1966), bazat pe investigarea organismului uman cu un submarin miniaturizat, i se propusese să scrie o versiune literară. A scris-o, corectând erorile ştiinţifice. Destinaţia creierul (versiune românească Teora, 1998). Romapenul nu s-a mai ecranizat. Corecturile le-a făcut în numele unui cod terminologic, explicitat ca atare în respectiva Autobiografie. Cod respectat mai mult sau mai puţin în praxa subgenului, în film şi literatura specifică. Indiferent de măsura respectării, sunt clare 2 aspecte. Rigurosul cod al lui Asimov este respectat în praxa curentului, care nu mai poate fi numit Sci-Fi, câtă vreme cuprinde ceea ce numeşte Sci-Fi de main stream şi fantasy (separându-se, totuşi de fantasticul pur, în măsură deja minoritară. Iar elementele zise de Sci-Fi funcţionează, acolo unde le găsim, drept convenţii catalizatoare ale arhitecturii narrative. În filmul nostrum întîlnim 2 asemnea idei, considerate Sci-Fi-care-nu-sunt-Sci-Ffi. Le îşi exercită rolul de convenţii catalizatoare şi nu putem exclude eentualitatea că bici regizorul scenarist nu cunoaşte ceea ce am numit codul Asimov. Deci creatorul filmului e posibil să fie de bună credinţă folosindu-le. Una este soluţia distrugerii cometei ucigaş de planete prin deviere prin explozii nucleare (oamenii de ştiinţă implicaţi chiar folosesc termenul deflection. Aici ratată, folosită cu success laă  limită în alte filme din subspecie. Cealaltă, la fel de frecvent folosită în filme, inclusive din afara sferei sbspeciei, e posibilitatea conservării vieţii umane prin criogenie. Nu e locul de a discuta aici că niciuna nu e o idee Sci-Fi respectând codul Asimov, câtă vreme ambele funcţionează. Locul explicitării e răspunzând la eventuale comentarii interrogative. Mecanismul neîncrederii în ştiinţă şi oamenii ei, satirizat extensiv în film m-a dus, la prima vedere şi am dovada că nu numai pe mine, la a interpreta filmul, cu satira lui cu tot, ca o metaforă majoră a receptării marelui public a războiului biologic pe care omenirea îl poartă în cadrul pandemiei. Inclusiv mişcarea antivaccinistă. Un  interviu^* cu regizorul dovedeşte că ne-am înşelat. El şi-a conceput opera înainte de apariţia pandemie. Dar apariţia explozivă a filmului foarte aproape de instalarea, la fel de explozivă, a duşmanului biologic, e cel puţin  interesantă, încât să merite analizat.

Printre pacatele inerente ale epocii Marelui Mut se află filmele 100% tematice. Filmul nostru are doza decentă de diluţie, care-l rotunjeşte. Pentru cinefilul care sunt, un asemenea element e apariţia inutilă a personajului hipsterului bisericos. În schimb, am apreciat oscilaţiile personajului jucat – foarte bine – de Leonardo di Caprio. Un actor pentru care nu amo special simpatie, dar nu pot să nu-l apreciez.

Cum apreciez prestaţia actoricească oferită de Meryl Streep. Pe măsura primului film în care am văzut-o, cu foarte mulţi ani în urmă, Kramer contra Kramer. Aşa de convingătoare, încât îmi fusese imposibil să mă detaşez, transferând sentimentele negative faţă de personaj – actorului. Acum apreciez în pandant prestaţia lui Jonah Hill, convingător în caraghiosul personaj al fiului preşedintei USA, numit în imposibila funcţie ambiguă. Şi care nu degeaba ajunge ultimul biped supravieţuitor (cât timp?) al impactului ucigaş. Greu de ales între 2 actori, acesta şi al celui mai sinstru personaj, fabricantul de telefoane mobile, Mark Rylance.

Creatorul filmului are abilitatea ca, satirizând cu humor societatea americană actuală, să se menţină în afara analizei maladiei de care sufera, globalismul neomarxist, a cărei unealtă e filoxera corectitudinii politice. În schimb respectă, discret şi fără exagerări, comandamentele sacrosancte ale acestui neototalitarism. Limitându-se doar la ponciful preşedinte American – femeie. Pe care, ca spectator al finelui de an 2021, nici nu l-ai observa de nu te-ar ţine treaza zgomotul demolării de statui.

Nota bene: ^* https://deadline.com/2021/11/dont-look-up-adam-mckay-interview-netflix-contenders-l-a-1234871863/