ULTIMA EDIŢIE

Ultima ediţie a blogului, pe anul în curs se întâmplă să aibă un subiect rezonant. Am primit la timp un exemplar al cărţii Pofta-n cui şi alte pohte al scriitoarei polivalente Florica Bud. Editura eLiteratura 2022. Cartea a fost lansată pe 10 decembrie, la Târgul Gaudeamus. Invitat să particip, am declarat forfait în ultimul moment, din motive extraliterare. Nimic mai potrivit decât să-i pot dedica (volumului) două vorbe la fine de an.

Cu o subţire, dar binevoitoare ironie, sau, poate, cine ştie, cu o şi mai binevoitoare sinceritate, autoarea şi-a motivate invitaţia cauţionându-mă  cu imaginara coresponsabilitate a scrierii cărţii.

De la primul număr al revistei Neuma, 11-12 pe 2017, am rezervat câte o ediţie de blog prezentării telegrafice a numărului respectiv. Cum rubrica susţinută de scriitoare, Amintiri şi pohte copilăreşti, e plasată în ultimele pagini, am menţionat-o en passant. Acum, post factum, îmi pot mărturisi că am respirat un pui de regret că nu i-am dedicat (rubricii) batăr o ediţie de blog. M-am limitat la a înregistra cele câteva sagace articole critice, referitoare la ansamblul bibliografiei autoarei, scrise de voci familiare revistei.

Aşa că nu-mi rămân decât cele două vorbe despre cartea proaspăt lansată. Căci, cu excepţia aproape nesemnificativă a două minicărţi pentru copii n-am citit nimic altceva din zecile de cărţii ale unei scriitoare care a debutat cu volum în 1992! Şi serialul din Neuma. O carte sui generis, de altfel.

Cele două obiecte literare, deosebite taxonomic, au o firească înrudire. Ceea ce naşte o întrebare din categoria oul sau găinai? Diferenţa scriiturii generează diferenţa taxonomică. Substanţa e, evident, aceeaşi. Fie cartea, cu precizarea lipsită de echivoc, proză scurtă s-a dezvoltat tematic, structural, dar şi microstructural dintr-un material acumulat în timp, fie invers. Adaptat la rigoarea publicistică. Şi nu am în vedere numai norma paginară. Personal înclin spre prima variantă. Ceea ce e neesenţial. Oricum munca scriitoricească a fost dublă.

Aproape toţi autorii citaţi în ultimul capitol, de referinţe critice, recunosc humorul scriitoarei. Fără să i-I analizeze en detail. Dr iată că prin gluma ce-mi atribuie o anume coresponsabilitate a naşterii cărţii, coana Florica (sic) practică humorul dublu. Căci n-o cred conştientă de singularitatea mea ca receptor. Sigur, lexicul local pe care-l subliniază cu italice e elementar. În ce mă priveşte, savurarea, ca ardelean, a termenilor care împâzesc proza avu un efect profitabil. Îmi extrase din memoria primei copilării (între mineri şi momârlani) nu doar regionalismele locale, ci pronunţia inimitabilă pentru românii extracarpatini. Sunetele muiate, specifice mediului intracarpatin, redate la vremea sa, de Caragiale la modul primar, prin emininke, de exemplu, nu se găsesc în limbile neolatine decât ca gl  în italiană, respectiv gn în franceză. Şi nu pot fi pronunţate corect decât de un posesor nativ al graiului.

Ei, bine, care e soluţia grafică a Floricăi Bud? Dsa scrie th pentru a sugera t muiat. Inexistent în oricare alt sistem fonetic. Pthita înseamnă pită, adică pâine, cu pronunţia sugerată.

N-a fost doar munca extragerii memoriei brute, scriitoarea s-a străduit şi a reuşit să recupereze in integrum autenticitatea faptelor mnemonice. Subgraiul zonei natale accentuează pitorescul. Dar vocea auctorială face, cu abilitate, meandre neaşteptate. Trece brusc la limbajul prezent, discret accentuat intelectual. E limbajul propriu al Dsale. Poate ceva din cartezianismul  conferit de educaţia tehnică. Din care n-au rămas decât urmele, modul. Semnificaţia e evidentă. Colecţia de texte numite proză scurtă e chiar povestea unor amintiri şi pohte. Povestind cititorilor angajaţi ca copii, povestitoarea întră şi iese, cu efect, din poveeste.

Bref, iată, aşadar, rostul, minor dar singular, al implicării mele ca cititor, în acest imbroglio. Am spus că scriitoarea a practicat aici, humorul dublu? Eroare! Humorul care-mi permite să decodez unele din redările literale ale pronunţiei specifice timpului evocat – şi invocat – de autoare nu-i aparţine. Mă rog, afară de cazul că-mi cuostea originea. Acesta e ceea ce numesc humor imanent.

O deosebire de fond între serialul din Neuma şi prozele scurte, ca şă preiau subtilitatea autoarei, sunt finalurile acestora. Aici vocea auctorială poartă o încărcură nostalgic-lucid-mocnit-exploziv-revoltată. E, poate, singurul moment când e obligatoriu să citez: Până la urmă, în aşteptarea laptelui, pe care îl beam abia muls, erau bune şi corastele. Acum şi ele sunt doar o amintire. Bine că, mai sunt şi acolo!

Revin la pohte. Nu e scris cu conotaţie cronicărească. După ce ai ctit batăr două capitole din carte ştii deja că eşti solicitat. Provocat chiar. Textul floricabudesc e tot ce poate fi mai opus limbii de lemn. E plin de glume, pe ici, pe colo glume în glume. Din spatele fiecărei fraze – cu excepţia flotabilităţii momentelor de revenire bruscă la sonul intelectual  curent – scriitoarea îţi face cu ochiul. Doamne feri să nu te prinzi!

Desigur, acest text nu e o cronică. Mai puţin chiar una de întâmpinare. Desi cronologic ar fi una oportună. Dece? Am frunzărit capitolul final, de referinţe critice. Nu pot vorbi în aceeaşi zi, cu, de pildă, quasistudiul critic al Dnei Nicoleta Milea. Nu deoarece Dsa e critic profesionist. Cum observa undeva Horia Gârbea, e vorba de meserii diferite. Ci pentru concretul motiv că Dna EM se referă la întreaga personalitate literară a scriitoarei noastre. Lista volumelor y compris.

Dar, dece n-aş mărtueisi, termenul generic folosit de Dl Academician Nicolae Manolescu – flamboaiant – ca etichetă pentru scriitoare, remarcat şi de alţi autori citaţi, îmi declanşează, toutes propotions gardées, o doză decentă de invidie.

Mi-am propus să subliniez doar câteva mărunţişuri care poate să fi scăpat unora din referinţele critice citate. Nimic maim ult.

Dar ocazia de a scrie acum despre această carte o socot un dar immanent de Sărbori. Nimic mai puţin.

O ultimă problemă. Florica Bud îl provoacă pe Ion Creangă? Între Pofta-n cui şi alte pohte, şi celebrele Amintiri din copilărie există fire subterane. Sigur, marele clasic a fost validat (ca să folosesc un termen al scriitoarei) de Eminescu, de Maiorescu, de Istoria literaturii române. Păstrând oricâte proporţii, întrebarea nu e complet fără sens. Aş folosi tehnica GPS. Coordonatele reale ale cărţii Floricăi Bud se pot determina prin triangulatie. Între Creangă, Lucian Blaga (Hronicul şi cântecul vârstelor) şi, dece nu, Edmondo de Amicis.

Îmi asum păcatul prezumpţiozităţii, de voi fi acuzat.