Regretatul medic constănţean Victor Loghin a avut o activitate literară remarcabilă o bună parte din biografie. Mai ales ca ferment al vieţii cenaclistice din oraşul său. A debutat în volum tipărit în 1996, cu romanul Dedublarea (Editura Leda). Scris între decembrie 1994 şi februarie 1995. Pe coperta a patra autorul precizează că Întâmplările, personajele şi locurile sunt, în cea mare parte, reale. Numele acelora aflate în viaţă la data publicării au fost modificate. Cum cele importante sunt urmărite pe 3 generaţii, iar naraţiunea se încheie cu moartea celui principal e de presupus că cele la care precizarea auctorială se referă sunt fiul acestuia şi familia sa. Plus nepotul fostei ordonanţe a eroului. De altfel numele real de familie al eroului – şi al tatălui său, generalul mort într-o închisoare comunistă – nici nu sunt date în naraţiune.
La data apariţiei acestui volum de debut mirarea cititorului era şi nu era justificată. În primii ani după 89, zăgazurile rupte prilejuiseră o revărsare de texte publicate din toate domeniile. Inclusiv traduceri fără autorizare legală. O generaţie spontanee de edituri efemere valorificaseră foamea unui public care în anii 80 ajunsese să-şi procure şi cărţile pe sub mână.
Este şi nu este cazul cu editura constănţeană Leda, care a produs volumul. Cât priveşte romanul, două aspecte sunt inseparabile, dar diferite. Recuperarea literară a instaurării stalinismului de ocupaţie, epocă prelungită în trecutl ei şi în viitor, fără a fi avut o mare bogăţie de romane, ţine de aşteptările fireşti. Dar dimensiunea particulară de mică istorie punctuală a mişcării legionare, care leagă destinele eroilor, e cu totul altceva. Mai mult sau mai puţin posibilă la jumătatea anilor 90, ar fi extrem de greu spre imposibil de conceput azi. Legionarii schematici din aşa numitul obsedant deceniu rimau cu literatura proletcultistă. Acopereau o nişă definită. Iar un Titus Popovici a fost un scriitor de reală forţă. A cărui valoare literară a girat comanda literară. Dar un erou, militar de carieră, care cochetase cu legionarismul în plină perioadă de ascensiune a acestuia, pentru a urma, prudent, sfaturile tatălui său, general care va deveni victima regimului, pentru a se încadra apoi decis în rezistenţa armată, reprezintă, până la acest punct, un martor realist al istoriei clamate de autor. Dacă destinul său s-ar fi rezolvat prin fuga din ţară după naţionalizare, ar fi rămas plauzibil. Dar şi-ar fi pierdut valoarea umană semnificantă. Cum şi-au pierdut-o nu puţini români concreţi.
Precizarea autorului, asuprea realităţii majoritare a întregii naraţiuni, e întrucâtva derutantă. Căci originalitatea soluţiei existenţiale care i se impune din exterior eroului, la momentul oportun pentru a-i deturna fuga, îi pare cititorului o invenţie inteligentă. Ar fi meritat să fi demontat, de-a fir a păr, geneza romanului. Ar fi fost datoria mea, ca martor al vremurilor trăite şi recuperate. Ar fi fost un gest elementar de respect pentru autor, consecinţă firească a faptului de a-mi fi dăruit, la scurtă vreme după ce l-am întâlnit pe potecile e-grupurilor, cele 3 cărţi ale ale. Mai ales că a fost mereu prezent în spaţiul conexiunilor internautice. Până deunăzi, la tragica dispariţie. Plasat în situaţia de a face cu puţin mai cunoscut romanul, mă văd faţa unor întrebări aproape insolubile. Sau cel puţin mutual contradictorii. Supravieţuirea unui ofiţer care alesese lupta fără speranţă împotriva regimului de ocupaţie, după arestarea tatălui său, generalul, plauzibilă, la limită. Dar modul rocambolesc în care ajunge să se integreze în sistem pare ficţiune. Nota autorului, cea de pe coperta a patra, ne obligă să admitem că viaţa reală poate lua cele mai fanteziste forme de manifestare.
Două elemente, plasate simetric, sunt derutante. Pe coperta întâia însuşi titlul. Iar pe cea de-a patra nu atât precizarea realităţii tabloului narat, cât primele cuvinte ale notei care face această precizare: Acest roman se doreşte un avertisment. Cine nu înţelege istoria, riscă să-i repete greşelile. Care să fie sensul repetării acestui binecunoscut proverb? Fac parte dintre aceia, proabil puţini, care consideră că partea de istorie în cadrul căreia se petrece acţiunea romanului, a avut o componentă ineluctabilă. Chiar dacă, sau tocmai deoarece a fost juxtapunerea unor dictaturi consecutive. Dar au fost acestea greşeli ale istoriei? Poate doar prima. Şi doar în anumită măsură: Faza dictatorială a lui Carol al doilea. Celelalte au decurs una din alta. Dece nu mai departe? Un cunoscător al istoriei, cum se dovedeşte autorul (punctual şi prin inserţiile sub formula nota autorului) n-avea cum să-şi facă iluzii asupra regimului instalat în decembrie 89. Dar viaţa eroului său se isprăveşte în 1990. Iar romanul e scris în 1994-95. N-am o bază petru a identific rostul citării dictonului şi am ratat, timp 18 ani, ocazia de a afla direct de la autor. Nu-mi rămâne decât să consider nota de pe copertă un mister. Nu înainte de a face minime ipoteze. În prima parte e descrisă implicarea în armată a mişcării legionare. În anii 30. Eroul, ofiţer tânăr, ascultă cu prudenţă sfaturile tatalui său, general, de a se ţine deoparte. Cititorul care ajunge aici va privi din nou nota de pe coperta a patra şi se va gândi că episodul legionar, până la înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 41, e greşeala istorică la care nota se referă. Dar urmarea naraţiunii, extinsă pe aproape 50 de ani, ar exclude alternativa. Afară doar dacă, ţinând seama de derularea acţiunii, nota nu joacă, cumva, rolul de acoperire pentru cititorul, profesionist sau nu, al anilor 90.
Am decis că nota nu merită întreaga atenţie, ca cititor. Câtă i-am acordat până acum e de ajuns.
Al doilea element derutant e însuşi titlul. Dedublare înseamnă o asumare dubla de identitate a unui personaj. Dar soluţia de supravieţuire a eroului, soluţie care o calchiază pe cea a mentorului său, fost camarad legionar şi prieten de nădejde, nu e deloc o atare dedublare. Ci pur şi simplu construirea, cu migală, unei false identităţi perfect acoperite şi abandonarea completă a celei originare. Ofiţerul armatei regale, devenit guerillero fără speranţă în primii ani de instaurare a regimului bolşevic de import, e, oficial, mort. Riscul demascării de către regimul impus nu e cu totul nul. Dar e redus la un minimum minimorum impecabil. Eroul şi mentorul său reuşesc să se plaseze într-o zona extrem de avantajoasă. Numai binecuvâtata generaţie postbelică, ce va fi auzit, în copilărie, bancuri cu şeful cadrelor, înţelege în profunzime, natura acestor avantaje. Regimul de import instalat de către ocupant s-a bazat o vreme pe cadre la limita analfabetismului. Iar un fost legionar intelectual şi un fost ofiţer intelectual îşi puteau găsi mai lesne căi de avansare în sistem. Şi le-au găsit. Şi-au găsit şi soluţii de viaţă. Familii. Partenere inocente, cu solide instincte pragmatice şi bun simţ ţărănesc. Care n-au cunoscut identitatea primară a lor.
Cei măturaţi de regimul importat şi-au găsit soluţii de supravieţuire diverse. Cunosc un caz limită. Un ofiţer care a făcut ambele fronturi, a ajuns comandant de batalion în Tatra, unde a fost decorat. A fost epurat din armată în 48. Şomer, a făcut facultatea de ştiinte. Apoi restul vieţii a urmat o decentă carieră de profesor de matematică şi fizică. A trăit cu câţiva ani mai mult decât eroul romanului despre care scriu. Dar fostul ofiţer nu fusese decât militar. Pentru legionari a existat o altă gamă de opţiuni. Nu discutăm de barbarii recrutaţi iniţial de serviciile nazi, apoi recuperaţi de regimul roşu. Oferind material pentru butadele metaforice cu pătlăgica roşie ce-a fost mai întâi verde. Cunosc alt caz care a ajuns director de minister în perioada Dej. Pe calitatea sa profesională. Dar soluţia mentorului legionar al eroului nostru e la extremitatea extremelor. Nu doar în sine, cuibărit în sistem. Dar identificând destui foşti legionari. Unii chiar recrutabili prin aceeasi metodă folosită la recrutarea eroului. Alţii doar făcuţi conştienţi că cineva le poartă, discret, de grijă. Structura este celulară. Bazată pe grupuri de câte 5. Unul sngur având contact cu o altă grupă. Liderul fiind singurul care cunoaşte totul despre toţi. La moartea lui, eroul moşteneşte registrul ţinut la zi. Treptat, structura se reînnoieşte. Fiind promovaţii fii membrilor. Eroul are inteligenţă de a-si orienta fiul către şcoala de securitate. Care-i dă şi pregătire juridică. La momentul potrivit fostul ofiţer îşi dezvăluie fiului identitatea. Primeşte, aşa cum spera, integrarea fiului în structură. Ajuns colonel, tremură câteva zile în decembrie 89. Până se lămureşte. La moartea tatălui, preia registrul şi răspunde unei invitaţii în Canada. La alţi supravieţuitori.
Autorul e îndeajuns de inteligent ca să nu crediteze personajele, cu structura celulară cu tot, cu credinţa în viitorul legiunii. Dar comportamentul ca şicum ar crede rămâne formula existenţială optimă. Această ambiguitate subtilă dovedeşte că romanul se adresează unui cerc de cititori care au cunoscut istoria şi o înţeleg. Aici am putea găsi o altă şi poate cea reală semnificaţie a notei de pe coperta a patra. Astfel romanul nu e doar unul istoric. Ci unul al supravieţuirii. Fără contaminare. Fără aderare de fond la sistem.
Related Articles
No user responded in this post