UN ESEU ISTORIC ÎN FORMA CANONICĂ

Aproximativ o treime din cărţile publicate de profesorul Ştefan Cazimir îl au în focar pe Caragiale. Dacă ar trebui clasificate cumva, eventual cu un termen sintetic, acesta ar fi eseul critic. Dece se detaşează el în oceanul exegetic dedicat monumentului megalitic al literaturii române? Printr-o descoperire. În 1988, insolitul inventator al partidului liberschimbist dovedeşte că noţiunea asupra definiţiei căreia se pot purta discuţii infinite, anume kitschul, nu e decât moftul. Cuvânt cumva intradictibil, cu sferă semantică difuză, valorificat cu asupră de măsură de Caragiale. Mai ales în proza ultrascurtă, culminând cu celebrul periodic Moftul român. Nu e aici locul de a discuta echivalenţa noţiunilor, văzută de autor. Dincolo de preocuparea pentru Caragiale, Ştefan Cazimir poate fi considerat, în ciuda spiritului şi a vastităţii culturii, un scriitori minor. Cu atât mai surpizătoate cartea apărută de curând, la Humanitas, după o relativ îndelungată tăcere editorială, în care şi-a reeditat unele lucrari: Sabia şi imperiul; Militari la cârma statului.

Editura plasează cartea în colecţia Istorie. Nimic mai firesc, pentru o editură generalistă, conform conţinutului. Dar nu e, propriu zis, un demers al ştiinţei istorice. Dar nici unul de popularizare, în maniera profesorului Lucian Boia. Cu acesta din urmă are în comun o anume dimensiune eseizantă, care justifică alegerea subiectului. Dar abordarea diferă fundamental. Dacă opera lui Boia se adresează, într-o anume măsură, publicului care se pamează după Coelho, eseul istoric al lui Cazimir îmbină sobrietatea tonului cu selecţia informaţiei documentare pe criteriul esenţialităţii şi cu stilul alert, captivant.

Ce au comun cei 6 subiecţi ale căror nume sunt etalate pe copertă? În liniile cele mai mari, din militari au deveni oameni politici, pentru a ajunge să conducă statul. Dar mai ales au fost personalităţi de mare suprafaţă. Dar să vedem dacă aceste coordonate nu implică şi alte figuri instorice. Prima la care ne gândim e Hitler. Dar faza militară din biografia sa s-a limitat la gradul de caporal. Că după ce a devenit führer şi-a asumat, la un moment dat, funcţia de comandant suprem în timp de război ţine de atribuţiile uzuale ale unui şef de stat. El n-are ce căuta în carte nu pentru că e simbolul absolut al rălui, în fond i s-au dedicat destule anlize pe diferie planuri, ci deoarece nu se încadrează în model. Nu mai vorbm de omologul său  în materie de absolut al răului, Stalin, care nici măcar n-a fost militar, iar războiul l-a condus politic, uniforma şi gradul de generalissim fiind conjuncturale. Dar Napoleon? Faza militară a carierei sale a atins un rang superior lui De Gaulle, de pildă, care a fost doar general înainte de armistiţiu. Apoi şi-a asumat creerea Franţei libere, ulterior Franţa combatantă. Pe când generalul Bonaparte câştigase campania din Italia, comandând o armată. Lipsa lui din listă să fie motivată de faptul că a ajuns prim consul prin lovitura de stat de la 18 brumar? Sau de anvergura suprastatală, europeană, a personalităţii – şi a construcţiei sale politice? Mai degrabă. Toţi ceilalţi au luptat pentru ţara lor, toţi au încercat s-o salveze într-un fel sau altul. Şi mai ales toţi 6 au fost oameni ai secoluui XX. Simon Bolivar a devenit militar după implicarea în lupta politică de decolonizare, de nevoie. Cromwell nu şi-a salvat ţara ci a gestionat un război civil. Chiar Alexandru a întemeiat un imperiu, funcţia militară şi cea politică amestecându-se inextricabil. George Washington a devenit şi el militar de conjunctură în războiul de independenţă al unei naţiuni încă neconstituite. Iată, aşadar, că tocmai în analiza cazurilor care nu şi-au găsit locul în lista lui Cazimir găsim argumente care susţin coerenţa acesteia. Coerenţă care frizează chiar rigoarea.

Interesante sunt şi diferitele paralelisme parţiale. Pilsudski şi Mannerheim au fost cetăţeni ai imperiului rus, apoi au luptat pentru independenţa tărilor lor. Faţă de acest imperiu. Ba finlandezul făcuse şi o carieră în armata ţaristă. De Gaulle a împărtăşit o parte din prizonieratul în Reichul german, pe timpul primului război mondial, cu viitorul mareşal Tukhacevski. Cu care se va confrunta în 1919-20, în Polonia, ca membru a misiunii militare franceze. Tukhacevski conducând campania armatei roşii, care încercase să juguleze independenţa Poloniei. Tot De Gaulle a servit ca ofiţer în regimentul condus de Pétain, atunci colonel. Hindenburg şi Atatürk au salvat imperiile în care se formaseră, prin soluţii republicane. Dar atât de diferite!

Nu vom intra în amănuntele capitolelor cărţii. Ne vom limita la a remarca stilul concis, dinamic, viu şi – calitate de bază -, simultan distanţat dar ataşat. Există cronici care merită citite mai ales după lectura cărţilor analizate. În care o explicitare dozată a conţinutului serveşte ca fond de analiză. Cum există cronici al căror rost e tocmai invitaţia la lectură. E cazul de faţă. La momentul publicării, cartea e încă relativ proaspătă. Publicitatea la nivelul imaginii coperţii (realizare notabilă a Ioanei Nedelcu) pare a întrece, deocamdată, reflectarea critică, la nivelul cronicilor de întâmpinare. Prima pagină google deschisa de titul cartii nu dă decat anunturi de librarie, online incusiv.

E de presupus că lectura nu va declanşa posibilele rezerve pe care cărţile profesorului Lucian Boia le-ar putea declanşa în mediul specialiştilor. Pentru segmentul de public avid de orice informaţie istorică e un compendiu la îndemână, deloc obositor. Captivant chiar. La fel pentru mai îngustul segment al hobbiştilor. Pentru publicul tânăr ar trebui sa fie atrăgătoare. Să stimuleze chiar curiozitatea istorică. Pentru publicul lui Lucian Boia e o şansă de a descoperi o alternativă mai serioasă de popularizare. Dar cea mai interesantă întrebare e cum vor reacţiona adepţii (era să scriu fanii, dar m-am oprit la timp) democraţiei liberale, mai ales a celor ai corectitudinii politice. Dece? Deoarece, prin forţa lucrurilor, nici unul din cei 6 subiecţi nu numai că n-au fost deloc democraţi, ci lideri autoritari şi chiar adepţi de principiu ai autoritarismului în conducere. Condiţie sine qua non a şanselor de îndeplinire a misiunilor asumate de fiecare. Democraţia are rolul şi rostul ei. Fără democraţie, riscul major e generalizarea regimurilor totalitare. Al căror viciu fundamental e că majoritatea liderilor care le exerctită nu sunt pregătiţi pentru funcţia de lider. L-am înjurat, în 1990, pe Ion Ilici Iliescu când pleda pentru despotul luminat. Sigur, era o stângace pledoarie pro domo. Dar în esenţă avea dreptate. Şi tocmai această carte se constituie ca un argument forte. Simptomatic, Pilsudski şi Mannerheim au gestionat accederea ţărilor lor la independenţă. Faţă de imperiul ţarist. Nu puteau evita asumarea unui anume autoritarism. Dar autorul cărţii descrie cu acurateţe diferenţele de nuanţă dintre cei doi. Finlandezul a lăsat impresia că a devenit preşedinte de stat oarecum à contre coeur, pe când omologului său polonez părea, cel puţin în viziunea autorului, să-I vină mai natural căzută haina de preşedinte. E momentul contribuţiei cititorului generic să completeze o explicaţie plauzibilă a subtilei diferenţe, pe care autorul are abilitatea să n-o impună. Identitatea finlandeză e mai relaxat afirmată, între ethosul suedez, deci viking şi cel rusesc. Care a digerat demult gena varegilor întemeietori, ca şi cum ar fi, metaforic, recesivă, faţă de cele slavă şi mongolă. Pe când spiritul polonez a fost şi rămâne ireductibil. Ducatul Finlandei n-a cunoscut nici o răscoală. Cel puţin una de rezonanţă. Spaţiul polono-lituanian a trait sângerosul ciclu răscoală-represiune din 1863. Atitudinea nuanţată a celor doi artizani ai independenţei e proporţională, ca să zic aşa, cu condiţia şi temperamentul celor două populaţii.

Socot o calitate a cărţii că autorul lasă, aici, libertatea benefică cititorului avizat, fără a face raţionamente comparative. Daca între Piłsudski si Mannerheim e o diferenţă de nuanţă, această diferenţă devine majoră la Atatürk. Care nici n-ar fi putut realiza opera de mare relevanţă istorică şi gepolitică de salvare a imperiului otoman de la descompunere completă, creind Turcia modernă, republică laică în care armata era garantul constituţiei altfel decât asumându-şi o conducere personală autoritară. Fapt e că a avut resursele necesare pentru a-şi desăvârşi opera. De remarcat că autorul plasează la locul său dictonul liderului turc. Citat, la rândul lui, dictonul, din alt mare conducător de mare forţă, Temucin, zis Genghiz Khan: numai cine poate purta sabia e demn să poarte sceptrul.

O întrebare de neevitat: ce caută Hindenburg în selecţia asta? Ca personalitate e neglijabil faţă de toti ceilalţi 5. Toţi cu personalităţi accentuate. Chiar bătrânul Pétain, cu care are o vagă asemănare. În favoarea ultimului. Ca militar, a trăit o viaţă dintr-o singură victorie: Tannenberg, 1915. Aici autorul îşi permite o mica scăpare. Socoteşte acea unică victorie majoră ca o revanşă sui generis pentru dezastrul cavalerilor teutoni la Grűnwald, în 1410. Sau, poate, transcrie receptarea, în mediul german revanşard al epocii, a semnificaţiei victoriei. E adevărat că locurile celor 2 bătălii sunt relativ apropiate. Dar învingătorii cavalerilor teutoni au fost polono-lituanienii (sub conducerea celor 2 veri, Jogaila devenit Jagiello, ca rege polon şi Vitautas (Vitold) ca duce lituanian. De altfel la bătălie a participat şi un mic corp de oaste moldivean, trimis de Alexandru cel Bun şi chiar detaşamente tătărăşti. Cu totul altceva decât armata ţarului, indiferent de compoziţia şi comandanţii acesteia. Şi indiferent de ce a scris, în epocă, presa germană. Dar fie şi revanşă simbolică, oricum altă realizare militară majoră junkerul prusac n-a mai avut. Prin comparaţie, cu un secol înainte, ducele de Wellington a făcut o notabilă carieră politică în urma celebrei victorii vde la Waterloo. Dar acolo, victoria i s-a datorat, de fapt, mareşalului prusac Blucher, iar Wellington însuşi, sub numele original Wellesley, avea deja în spate campania victorioasă din Portugalia împotriva armatelor lui Napoleon. Ca politician, mareşalui von Hindenburg s-a străduit, într-adevăr, să salveze republica de la Weimar, după ce încercase să salveze pe câmpul de bătălie, Reichul. Dar cred că, în ultimă instanţă, inserarea bătrânului mareşal în ceea ce am numit – cu un surâs suav – lista lui Cazimir e justificată doar de faptul că, în ultimele zile de viaţă, a încercat şi n-a reuşit să se opună ascensiunii lui Hitler la putere. Fără semnătura bătrânului pe decretul de numire a lui Hitler în funcţia de cancelar, după reculul NSDAP la precedentele alegeri, Hitler tot ar fi ajuns führer. Eventual prin lovitură de stat. Neputând să-i ofere lui Hitler un capitol întreg, schema fiind concepută ca führerul scelerat să nu încapă în ea, autorul găseşte o cale rafinată de a oferi, indirect, informaţia numirii lui Hitler cancelar. Portretul lui Hindenburg funcţionează ca reflector. Poate ar mai fi un element: contrastul dintre Hindemburg şi von Luddendorf, un profesionist superior al armelor. Hindenburg, prin mediocritatea sa, subliniază hiatusul de fond de la generaţia von Moltke – Schlieffen la cea a lui Guderian.

Fără indoială, abundenţa amănuntelor din ce în ce mai distanţate de spaţiul definit de carte ar putea fi apreciată ca excesivă. Rostul acestor amănunte nu e doar plasarea cărţii în context istoric. Ci şi o ilustrare a puterii de iradiere a acesteia în câmpul secolului XX.

Ajungem la Pétain. Prezenţa acestuia în carte e încă mai discutabilă decât a lui Hindemburg. E adevărat că a avut merite în primul război mondial. Dar nu neapărat cele mai mari dintre generalii francezi.  Autorul pedalează pe aşa zisa victorie de la Verdun, în 1916. Dar hecatomba de ambele părţi, pe fondul stabilităţii frontului de la Marea Nordului la graniţa elveţiană kilometri avansaţi la Verdun nu contează nici cât victoria, altfel strălucită, a lui Hindemburg la Tannenberg. Cat despre stat? statul condus de mareşalul Philipe Pétain nici măcar n-a fost stat. O jumătate din Franta, neocupată până la 8 decembrie 1942. Marja lui de manevră a fost practic nulă până atunci. Îar de atunci încolo nu se mai poate spune că a fost şef de stat. Aş înclina mai degrabă să consider prezenţa sa în selecţie ca relativ simetrică cu cea a mareşalului prusac. Ca pandant al carierei lui De Gaulle în fruntea Franţei libere. Devenită Franţa combatată, după Bir Hakeim şi îninte de debarcarea lui Pétain de către ocupantul german.

Care ar fi concluziile cărţii? Autorul are iarăşi abilitatea – şi o relatvă prudenţă – de a nu le explicita. Le lasă pe seama cititorului avizat. Opera lui Atatürk pare să fi supravieţuit mai puţin de un secol. A fost un lider autoritar, practic absolut, nu atât prin fire, ci mai ales deoarece misiunea pe care o asumase era imensă şi n-ar fi avut nici o şansă să fie îndeplinită altfel. Dar din cei 2 piloni pe care creaţia sa, republica turcă, ajunsă la modernitate direct din evul mediu oriental, unul e spart: garanţia constituţională a armatei. Al doilea, laicitatea statului, e între discutabil şi fragil. Piłsudski şi Mannerheim au avut un rol important în afirmarea politică a identităţilor naţionale dar nu mai mult. Oricum e foarte mult ce-au realizat. De Gauule, plasat la finele cărţii, pare, cumva, eroul ei în optica autorului. Autorul acestor rânduri îl admiră fără rezerve. Chiar dacă socoteşte decizia de a retrage Franţa din comandamentul integrat NATO o eroare exlicabilă. El apreciază echilibrul portretului păstrătorului spiritului cumva sacru al Franţei eterne. Ca şi al celorlalte 5. Echilibru marcat de doza homeopatică de tristeţe. Căci, până la urmă, De Gaulle sfârşeşte ca un învins. De cine? N-am de gând să pun punctul pe i. nici pe j.

Învins, dar nu înfrânt. Şi nici eliminat brutal. Ca cine anume? Căci un alt personaj istoric lipseşte din carte. Tot mareşal, tot militar, tot şef de stat. Cu totul imposibil de pus în lumină. Un omolog sui generis a lui Mannerheim. Da, Ion Antonescu.

Paralelismul cu Mannerheim e la fel de semnificativ precum diferenţele. În 1940 imperiul roşu şi-a sporit samavolnic teritoriul forţând protocolul secret la tratatul de neagresiune Ribbentropp – Molotov, din 23 augist 1939. Nu discutăm ţările baltice. Partea de Moldovă furată în 1812, reunită cu ţara in 1918 fu obiectul noului rapt, fără luptă, în urma ultimatumului din 28 iunie 40. Pe când raptul imperiului din teritoriul finlandez fu urmarea unui război inegal de agresiune. Ambii lideri au reluat recuperarea teritoriilor pierdute odată cu declanşarea operaţiunii Barbarossa, id est războiul Wehrmachtului împotriva imperiului roşu. Dar Mannerheim n-a încheiat nici  alianţă cu Germania şi mai ales a refuzat să facă un pas mai departe de graniţa forţată de imperiu. Mulţumindu-se cu recuperarea teritoriului smuls prin război. Antonescu s-a hazardat până aproape de Stalingrad, iar armata română a fost decimată la cotul Donului. Iată dece Finlanda a evitat a fi ocupată militar şi convertită politico-social, iată dece Mannerheim a murit în Elveţia după ce-şi scrisese memoriile. La 5 ani după executarea lui Antonescu. Dar faptul că Mannerheim e erou national al Finlandei şi al finalndezilor, în timp de de Antonescu n-ai voie legal să vorbeşti, nu depinde de spiritul răzbunător al lui Stalin. Lipsa lui Antonescu din carte, inevitabilă, nu poate fi comentată. Dar… nu trebuie nici ignorată. Fără a stirbi nici un fir de nici din respectul şi aprecierea faţă de autorul acestei extrem de interesante cărţi.