UN EXPERIMENT ELIBERATOR

Cititorul care întâlneşte, în vitrina unei librării, cartea Vând parcele în Rai. Preţ negociabil editura Sedcom Libris, Iaşi, 2016 e tentat, la prima vedere, să presupună că autoarea, Luminiţa Manole, face parte din generaţia juniorilor. După ce o răsfoieşte, realizează că prima impresie e derutantă. Pe coperta interioară, titlul e străjuit de o formulă apoftegmatică ce-i mai mult decât un motto. Căci locul unui motto, anunţat sau nu, e oricum dincolo de titlu. Formula(rea) ar putea străjui, la limită, orice op: Cartea este o pasiune / iar pasiunea se împarte… Ultimul cuvânt e important. Căci ne ajută să stabilim locul autoarei în spaţiul literar. Dece? În limbajul să zicem uzual ai zice se împărtăşeşte. Sigur că cei mai mulţi cititori înţeleg ce spune autoarea. Cei avizaţi sunt, însă, trimişi discret pe o anume pistă. Spre un anume mediu. Pe care-l recunoaştem pe măsură ce numărătoarea celor 33 proze scurte, mai mult fantastice^* progresează.

Ce mesaj dă şi această sintagmă? Unul evident. Autoarea îşi asumă conştiinţa de sine ca scritor. Şi chiar o anume subtilitate. Naivitatea tipică spaţiului spre care eram trimişi ab initio, e exclusă. În alte cuvinte, autoarea ştie precis cine este şi ce vrea. Şi cum aflăm, din pagina tehnică, proprietatea graficii, adăstăm mai mult de o clipă asupra schiţei de portret de pe contracopertă. Nu e chipul unei junioare. Ci a unei femei mature. +care se iubeste pe sine. Şi se şi respectă.

Dar care e spaţiul literar de care vorbim? În percepţia mea, ar fi una din nu puţinele ramuri ale nexusului aşa zis spiritualist. Nu e obiectul acestei succinte recenzii o descriere exhaustivă a fenomenului. Mă voi mărgini la un simplu raport de lectură. Dumnezeu apare ca personaj. Nu doar antropomorfizat, ci întrucâtva consangvin modelului vehiculat la periferia curentului numit. Complet străin atât de Dumnezeul creştin ortodox (ar fi prea mult), cât şi de modelul raţional din perspectiva ştintei (n-ar fi avut cum). La prima lectură e un dumnezeu infantil, dar deloc naiv. De fapt e un  succedaneu rafinat (sic) al aspiraţiei spre iubire. Cu o şi mai rafinată compoentă senzuală. Nu erotică. E, în fond, un mod idilic de a repeta sintagma Dumnezeu este iubire.

Citim cu plăcere un soi de parodie terestru-diafană  Luceafărului (Marea iubire), apoi un soi de polemică glumeaţă a Genezei (La început a fost...). Dar îngerul care se luptă cu demonul, mereu în paradigma idilic-senzual-simbolică par mai degrabă fantoşe într-un discutabil spectacol de teatru pentru copii, original cu orice preţ. N-o să înşir toate cele 33 piese. Cititorului trebuie să-i laşi teren de manifestare a propriei lecturi.

Cea mai consistentă proză e, desigur deloc întâmplător, cea care dă titlul volumului. E o fabulă. Cu morală de bun simţ. Un om de afaceri, personaj cu o anume reprezentativitate în lumea de azi (şi de ieri, şi de mâine) îşi cumpără o parcelă în Rai. Plătind-o cu o faptă bună. Concretă. În favoarea unei familii de oameni necăjiţi. E cartezian. Şi bine scris. Îndeajuns să nu ne legăm de micile inadvertenţe. De pildă curătenia sufletească. În termeni realişti, e o idealizare. Dar întreaga lume idilică a autoarei e idealizată. Asta e convenţia scenică, dacă termenul împrumutat din genul dramatic e acceptabil. C’est à prendre ou à laisser. Sau, altfel spus, de gustibus. Cronicarul nu implica deloc propria opţiune. Nici n-are voie. Rolul lui e să fie cât mai neutru. Mai descriptiv.

Două vorbe despre ilustraţii. nu neapărat deoarece sunt ale autoarei. Trebuiau comentate oricum. Dar ele completează impresia p care cititorul şio face. Scrisul, care ne satisface sau nu gustul personal, e oricum conturat. Cu personalitate conturată. Ei, bine, desenele dezvăluie chiar un spor de personalitate. Iarăşi depinzând de gustul cititorului. Dacă personajele tablourilor grafice sunt, în bună măsură, tipice lumii idilice pe care am conturat-o, am definit-o ab initio, personalitatea grafică se manifestă mai ales prin fond. Contururile fondului lasă dubla impresie de traforaj şi fractali. Cu o remarcabilă paletă de nuanţe grafice.

Una peste alta, dacă aş fi primit cartea fără a şti absolut nimic despre autoare, aş fi parat în rezervă şi ipoteza că un scriitor oarecum matur şi definit încearcă un experiment. O incursiune într-o zonă inedită. Experiment care n-are cum să evite o uşoară umbră parodică. Dar pe autoare o cunosc de peste 20 de ani. Şi pot depune mărturie că aparţinea tocmai lumii în care proza ei se mişcă. Trăieşte. Evoluează. Concluzia e fără echivoc. Fără a ieşi, de fapt, din această lume, autoarea a găsit, în timp, descoperindu-şi bruma de talent – nici eclatant, nici subdezvoltat, o cae de a înnobila, în felul ei, această lume. Ceea ce nu-i puţin lucru. Dacă nu e tocmai o detaşare, e cel puţin o benefică emancipare.