UN FILM AL UNOR EVENIMENTE

Nici măcar entitatea interesată şi chiar responsabilă pentru un procent semnificativ din populaţia României n-a oferit, până acum, filmul cât de cât complet al evenimentelor.
În 2003 se petrecu privatizarea Institutului de Cercetări Alimentare. ICA. Sub guvernul Năstase. Când actuala DNA se numea PNA, înfiinţată la iniţiativa expremierului. Am uitat (spre deosebire de un personaj al meu, nu ţin minte totul) cine a solicitat cercetarea penală, dar a rezultat NUP. Neînceperea Urmăririi Penale. Adică nici o ilegalitate identificată la această privatizare.
În celaşi an se înfiinţează postul TV Antena1, care câştigă repede popularitate difuzând filme din Arhiva Naţională. Poetul Marius Tucă inaugurază moda talk showurilor populare. În configuraţia televiziunilor de atunci, potenţialul publicitar al postului îl face dorit de politicieni. Fostul preşedinte al României, în pregătirea campaniei electorale a alianţei D.A. al căreia era co-presedinte, se duce cu căciula în mână (după propria expresie, mărturisită ulterior) la Grivco, solicitând sprijinul mediatic (noul post TV + un ziar tipărit, cu preţul minim pe piaţa ziarelor) patronului, simultan şeful unui partid minuscul şi om de afaceri. Solicitarea e declinată. De fapt cei doi făeau parte din blocuri politice opuse. Fostul preşedinte iniţiase, împreună cu un PNL reorganizat şi vitalizat, cum spuneam mai sua, alianţa D.A. Dreptate şi adevăr, iar patronal postului TV îşi ataşase minusculul partid celui la guvernare. Fosta aripă Iliescu a vechiului FSN, trecută, printr-o serie de fuziuni, prin mai multe denumiri, stabilizat la PSD. Prin ultima fuziune cu PSD istoric, reînfiinţat în decembrie 89, sub conducerea lui Sergiu Cunescu, fie odihnit. Singurul capital al acestei relicve politice fiind poziţia de membru al Internaţionalei Socialiste. Să nu uităm, cu 8 ani înainte micul partid al lui Cunescu se aliase politic cu fostul partid democrat, atunci condus de Petre Roman, în USD. Uniunea Social-Democrată. De unde partidul lui Roman, fostă aripă şi el a FSN, avea deja calitatea recunoaşterii internaţionale. Dece amintim? Pentru a nu se uita că partidul fostului preşedinte Băsescu s-a culcat într-o seară social-democrat şi s-a trezit a doua zi dimineaţă popular. Dar asta mai târziu. Amănuntele politice n-au alt rost decât a desena un context al istoriei relaţiilor dintre cei doi corifei – fostul preşedinte şi fostul patron de presă. Iar dacă unele aspecte cronologice sunt eronate, unele evenimente poate inversate cronologic, nu afectează tabloul general. Oricum totul se bazează pe memorie, n-am folosit internetul pentru a le recupera.
Revenind la privatiarea ICA şi confirmarea în urma ercetării penale a legalităţii procedurii, să reţinem – asta fu rostul micului remember politic, că, primo, fostul preşedinte şi fostul patron de presă nu se aflau încă în conflict, iar puterea fostului preşedinte nu exista încă. Nu e o aluzie, am precizat din capul locului că ne vom limita la fapte, cu un minimum minimorul de comentarii. Reduse, acesta din urmă, la raţionamente logice. Contextul momentului NUP la adresa privatizarii ICA e un atare fapt.
Înaninte de a trece la momentul primăverii lui 2007, să readucem în prim planul memoriei alegerile din decembrie 2004. Care completează întrucâtva contextul politic schiţat. În cadrul alianţei D.A. candidaturile preconizate erau Theodor Solojan la preşedinţie, Băsescu Traian la guvern. Alianţa fusese constituită – tot în 2003 – pe baza raportului de ponderi 1.3/1 în favoarea PNL, pe baza sondajelor. După momentul lacrimogen dragă Stolo, când fostul premier de după mineriada din septembrie 1991 anunţase public retragerea din prim planul politic, campania electorală şi-a ajustat strategia. Ne vom abţine de la a specula motivele schimbării, dar, logic, nu e exclusă conştientizarea unor posibile vulnerabilităţi a fostului ministru al transporturilor, al cărui palmares se reducea la dinamitarea primului guvern (Ciorbea) al Convenţiei Democrate, la începutul lui 1998 şi la aruncarea peste bord a creatorului partidului său, Petre Roman, în 2001. Plus surpinzătoarea victorie in extremis la primăria generală a Bucureştilor, în 2000, dublată de o victorie lejeră în vara lui 2004.
Turul I la prezidenţiale în iarna lui 2004 e câştigat de premierul în funcţie, Adrian Năstase. La confruntarea televizată finală, pentru turul II, girată de jurnalistul Cristian Tudor Popescu, primarul în funcţie avea să rostească fraza abilă: poporul ăsta o fi blestemat de vreme ce are de ales tre doi foşti comunişti. Puţină lume îşi mai aminteşte de un fapt ieşit din comun, poate nu unic în lume, sigur unic în România. Deşi această din urmă unicitate nu înseamnă mare lucru, România a cunoscut doar 6 finale din 7 scrutinuri prezidenţiale. Dar, repet, unic în sine. În general proiecţiile diferitelor instituţii sociometirce diferă, în limite rezonabile. Ceea ce e firesc. Ciudat, absolut toate exit pollurile din 2004 au dat succesiv, pe măsură ce se numărau voturile, un raport procentual incredibil: 50.00% / 50.00%. ne miram şi nu prea. Aşteptam cu sufletul la gură să piardă reprezentantul PSD, inamicul public numărul unu. Abia peste mulţi ani de zile Corneliu Vadim Tudor, fie odihnit – căci e greu de spus că e regretat -, în ultimul său an de viaţă, a lansat afirmaţia că improbabila situaţie se explica prin aşteptarea OK de la ambasada americană. Care ar fi decis cine a câştigat. Afirmatia e un fapt public. Dar ne abţinem de la orice comentariu. Afară de o constatere amară: dacă, prin absurd, ceea ce refuzăm a crede, ar fi adevărat, s-ar fi repetat maxima cinică a lui Stalin: voi votaţi, noi numărăm. În 1946, scorul real zdrobitor de aproape 90% al ţărăniştilor, expresie a respingerii unanime de către o populaţie refractară funciarmente la comunism, fusese pur şi simplu întors pe dos oficial. Victoria fiind atribuită blocului FND, semideghizament în jurul partidului comunist, cu un scor asemănător. Românul e un geniu nativ al hazului de necaz, dar atunci îşi vărsase năduful poreclind blocul – Fără Neam şi Dumnezeu*. Dacă atunci totul fusese pe faţă, în 2004 ciudăţenia exit pollurilor a trecut neobservată. La fel afirmaţia târzie a tribunului. E datoria noastră să adăugăm o pietricică la mozaicul contextual, repetând că refuzăm a crede.
Dar ciudăţenia rămâne. Nu avem date pentru a calcula probabilitatea acestei ciudăţenii. Dar e, cert, infimă. Şi nu putem să nu cităm (a câta oară?) butada academicianului Şerban Ţiţeica: dacă dumenata spui că ai dat cu banul de 10 ori şi ţi-a căzut de 9 ori stema şi odată marca eu răspund că minţi. Dar o fac în baza unui raţionament probabilistic. Căci e mai probabi să întâlnesc eu un mincinos, decât să se întâmple treaba asta. Ori, probabilitatea fenomenului respectiv e ½9, adică 1/512, aproximariv 0.2%. evident, mincinoşii sunt mai mulţi de 0.2%. Mult mai mulţi. Cine n-a minţit batăr odată? În logica probabilistică a lui Ţiţeica, repetând că refuzăm a crede afirmaţia tribunului, ceva e extrem de probabil luş.
Dar pentru subiectul nostru e mai importantă urmarea politică pe termen imediat, mediu si lung a deciziei turului II. Cu sau fără o de necrezut intervenţie externă, inamicul public de la finele ultimului mandat legal la parlament, deci guvern şi la preşedinţie, n-ar fi fost înfrânt fără voturile ciracilor lui Vadim Tudor. Interesant. Dar rezultatele ultimului scrutin simultan au fost împărţite. Candidatul alianţei D.A. era preşedinte, dar PSD + PUR (minusculul partid al patronului de presă) avea majoritatea în parlament. Preşedintele nou ales s-a prevalat de o eroare cu consecinţe pe termen lung a PSD: alianţa electorală cu PUR nu fusese înregistrată ca entitate politică la tribunal. A refuzat numirea unui candidat la functia de premier din această grupare politică adversă. Ne bucuram cu toţii. Ca să-l poată numi pe Tăriceanu premier, fluturând punctul esenţial al programului electoral, cota unică de impozitare, avea de rezolvat o problemă: să desprindă de PSD micii aliaţi tradiţionali, pentru a alcătui o majoritate. Cu formaţia maghiară era simplu, aceştia au lipsit din puţine formule de guvernare, din 96 încoace. Iar relaţia strânsă cu Băsescu funcţionează şi azi. De mirare e că şeful celuilat partid minuscul, numit atunci PUR, idest umanist, s-a lăsat convins, după ce cu mai puţin de un an înainte îi refuzase sprijinul mediatic. Altă eroare tactică, transformată în eroare strategică majoră pe termen lung.
Când s-a văzut cu sacii-n căruţă, Băsescu şi-a început imediat campania televizată, numind PUR – soluţie imorală. Strategia era ca guvernul proaspăt instalat, îndată după materializarea programului electoral, bazat, în principal, pe cota unică de impoziare, să-şi dea demisia pentru a se ajunge la alegeri anticipate, pe valul de popularitate de după scrutin. Nimeni nu s-a gândit atunci că mecanismul anticipatelor e foarte dificil în limitele constituţiei. Colaborarea cu premierul a funcţionat până ce, în urma unor inundaţii, premierul a renunţat la demisie. Imediat presa l-a atacat, poreclindu-l răzgândeanu, Elena Udrea, care-l însoţise pe preşedinte de la primăria generală şi era consilier la Cotroceni a încercat să-l şunteze cu povestea unui presupus bilet prin care premierul i-ar fi solicitat preşedintelui să intervină în justiţie, preşedintele a început să-l atace în campania televizată. Iarăşi nimeni nu s-a gândit că, dacă era să-i ceară o intervenţie, ar fi făcut-o în direct, în spatele uşilor închise. Nici măcar la telefon.
Greşeala majoră a premierului a fost alta. Dar era practic imposibil s-o fi sesizat. Cât mai era de conivenţă cu preşedintele, a asumat răspunderea guvernului pentru pachetul de legi care modificau substantial structura puterii judecătoreşti. Pachet promovat de Monica Macovei, prmovată ministru al justiţiei, cu o carte de vizită onorabilă, de fostă preşedinte a APADOR CH. A fost nucleul puterii personale construit de Băsescu încă din primele luni de exercitare a funcţiei. Principala prevedere a pachetului legislativ era transferarea, de la CSM la minister, a atribuţiei de a propune procurorii şefi: procurorul general, şi sefii DNA şi DIICOT. Implicit, transformarea PNA, creat de Năstase ca premier, în DNA. DIICOT înseamnă Departamentul de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism. Atunci a apărut la vârf fosta baschetablistă Laura Codruţa Kovesi. Pe care Băsescu a simulat a n-o agrea. Devenită, în timp, favorite ambasadei americane şi unul din stâlpii puterii personale. Procuror general în cel puţin 2 mandate, apoi impusă premierului Ponta, care chipurile a propus-o formal, la DNA.
Conflictul între preşedinte şi premier fiind deschis, viabilitatea premierului în funcţie depindea de reorientări politice. Cum micul partid numit popular al antenelor – între timp apăruseră succesiv încă 2 posturi, pe care le-am tratat precum pe A1, adică ignorându-le complet, fusese moştenit în majoritatea parlamentară în urma căciulelii preşedintelui, singura soluţie de suprvieţuire era o apropiere prudentă de adversarul istoric, social-democrat. Doi combinagii de calibru funcţionau în vremea aia: avocatul Valeriu Stoica, fost ministru de justiţie în legislatura CDR, fost preşedinte PNL, primul care a părăsit partidul orientându-se, alături de Stolojan, către Băsescu era unul. Viorel Hrebenciuc, acum la pârnaie, al doilea. Fostul şef de campanie electorală al lui Ion Ilici Iliescu şi posibilă eminenţă cenuşie a debarcării acestuia din fruntea partidului a mijlocit această apropiere. Dece i-am pomenit pe ambii? Deoarece mişcările lor din 2006, în direcţii opuse, au prefigurat prima suspendare a lui Băsescu, în primăvara lui 2007. Mişcare stupidă, preşedintele avea un suport popular masiv, suspendarea a căzut răsunător la referendum. Dar ura răzbunătorui fost comandant de vas s-a focalizat asupra celui care-l ajutase să-l promovese premier pe adversarul de acum. Nu s-a gândit că fără o înţelegere secretă cu PSD suspendarea era imposibilă. Dece această focalizare? Logic, deoarece patronul de presă şi de partiduleţ făcuse o a doua imprudenţă. Anunţase public că în 60 de zile preşedintele va fi suspendat. Fanfaronadă prostească. Şi lipsă acută de consecvenţă. Dacă e adevărat că-i refuzase sprijinul mediatic în 2004 pe baza intuirii caracterului preşedintelui, logic ar fi fost să nu-l provoace. Într-un anume fel, îşi merită soarta, şi-a făcut-o cu mâna proprie. După corifeii Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, o pletoră de membri PNL au părăsit partidul în 2 paşi. Înfiintând mai întâi un partid tranzitoriu, intitulat Liberal Democrat (ironică identitate sonoră cu vechiul partid al lui Jirinovski!), ca apoi, fuzionând cu PD – Băsescu, să rezulte PDL. Cum spuneam, bazându-mă exlusiv pe memorie, n-am verificat dacă schimbarea culorii partidului prezidenţial o fi avut loc înainte sau după această penultimă fuziune. Logic ar fi după. Tot ce ştiu e că artizanul acestui salt e acelaşi cu cel care a orchestrat trecerea PNL în 2014, după ce se rupsese de USL, de la ALDE la PPE. Adică de la liberali la aşa zişii populari: Sorin Frunzăverde, caïdul mehedinţean, fost ministru în guvernul Ciorbea şi, dacă nu mă înşel, şi în cel al regretatului Radu Vasile. Iar dacă mă înşel, nu contează.
Cine-a zis a trebuie să zicăşi be. După suspendarea eşuată lamentabil, premierul nu avea altă şansă decât să scoată miniştrii lui Băsescu din guvern, prin remaniere. Aşa a guvernat aproape un an şi jumătare cu… 20% în parlament. UDMR n-a părăsit guvernul, iar PSD l-a susţinut în parlament. Fără a predinte vreun post. Aşa, România a trecut şi prin experienţa unui guvern minoritar.
Povestea pentru care majoritatea elementelor sunt doar piese de context face pasul decisiv. După NUP care închisese dosarul, acesta e redeschis de noul DNA. Procuror şef era, în 2007, Daniel Morar, actualmente promovat la CCR. Curtea Constituţională. Cine e Daniel Morar? E procurorul care a modificat, prin decizie proprie, prejudiciul adus statului român după volatilizarea flotei comerciale. Pentru care fusese cercetat Traian Băsescu. Modificat de la cât fusese stabilit la… zero. Iarăşi nu-mi permit să fac legături. Expun doar faptele. Adagiul de drept roman post hoc, propter hoc se aplică sau nu. Cititorul, indiferent de polarizarea, într-un sens sau altul, sau de eventuala neutralitate, dar înzestrat cu raţiune, n-are decât să aplice logica probabilistiă a butadei lu Ţiţeica. Primele acuze aduse de procurorii DNA sunt hilare: patronul Grivco ar fi influenţat telepatic (sic!) pe decidenţii institutului, care au votat pentru privatizare. De atunci dosarul privatizării e cunoscut, în aria exterioară presei obediente – între timp consolidate, paralel cu aglutinarea sistemului de putere personală -, ca dosarul telepatia.
Dosarul a trenat. Băsescu a câştigat al doilea mandat, pierzând în ţară şi adunând un scor discutabil în secţiile extrateritoriale. Numai la ambasada de la Paris, păstorită de fostul ministru de externe Thedor Baconschi, atunci ambasador, un calcul elementar bazat pe rezultatele oficiale, verificabile, dă un vot la 17 secunde. Procedura necesitând şi completarea unei declaraţii pe proprie răspudere de către elector. Şi pe fondul unei anumite cozi. Reacţia n-a întârziat. În februarie 2010 s-a constituit Uniunea Social Liberală. USL. În mai Băsescu, care garantase în direct în anul primului guvern Boc, în care-şi pregătea candidatura, că nu va fi cazul, anunţă măsuri dure de austeritate. Iniţiatorul USL n-a fost nici unul din liderii celor două partide mari, PSD şi PNL. Ci patronul media. Care ştiind că i se redeschisese dosarul telepatia, a ieşit la bătaie fără acoperire. Băsescu a forţat constituţia, interpretare proprie, refuzând desemnarea unui premier propus de majoritatea – conjuncturală, cu sprijinul UDMR – după una din moţiunile de cenzură la adresa unuia din guvernele Boc, a jonglat trăgând de timp, până la guvernul MRU, sortit să cadă. Imediat ce a simulat înfrângera în faţa noii majorităţi, petru a contrataca imediat lansând, prin cel mai penibil ministru al educatiei, scandalul plagiatului. O provocare, ştiind ce se va întâpla. Adversarii s-au pripit, au lasat a doua suspendare, mult prea puţin pregatită internaţional, lăsând loc liber propagandei profesioniste care a susţinut teza loviturii de stat. adoptată de establishmentul euroatlantic de eşalon înalt. Controlând nu numai instituţiile de forţă, ci şi cele cheie, 7.4 milione ve voturi pentru demitere au fost aruncate la gunoi. Nu discutăm prin ce combinaţie de neglijenţă, trădare (sau incompetenţă, ne referim la ministrul de interne care n-a fost capabil să producă numărul real de cetăţeni cu drept de vot, baza legală a stabilirii cvorumulu impus din exterior) act arbitrar şi ilegal al unui membru al CCR (autor al celebrei erate care a pus capăt cercetării respectivului număr de cetăţeni). Luăm şi înfrângerea artificială a referendumului de demitere a preşedintelui ca un fapt. Cum fapt e şi neobişnuita participare a populaţiei. Am votat seara, în ultimul sfert de oră. Lumea venea buluc. Inclusiv bătrâni cu cadrul de mers. Mai mulţi decât în duminica orbului, 20 mai 1990. E improbabil, mereu apelez la probabilităţi, ca, dacă în secţia electorală de la o şcoală de cartier aşa a fost tabloul, pe întinsul ţării să fi fost altfel. Înainte de a trece mai departe, pentru ca cititorului să-i fie clar, socotesc că organizatorii suspendării şi implicit ai referendumului aferent sunt responsabili faţă de această populaţie. E mai mult decât improbabil ca anergia ei disperată să mai poatăfi concentrată altă dată. Nu-i prost cine fură, e prost cine se lasă furat, spune înţelepciunea populară. Dar responsablitatea nu cere ca forţele politice aflate, atunci, în acceaşi barcă, să fie părăsiţi. Aceia care n-au părăsit barca, desigur.
Răzbunarea prezidentială a debutat brutal. Ţărani scoşi din case să jure pe biblia pusă sacrilegial pe capotele maşinilor procurorilor, rămâne tabloul periodei. Apoi revanşa calculată la rece a provocat schisma USL tocmai înaintea prezidenţialelor. Pentru a asigura continuarea regimului.
Dar înainte de alegerile din noiembrie 2014 fu dat un impuls energic pocesului care finaliza dosarul telepatia. Laura Codruţa Kovesi ieşi pe post pentru cere imperios celeritate. După ce prejudiciul zero stabilit iniţial fu dat peste cap. O aşa zisă expertă, din DNA, care nu avea calitatea legală de expertiză, fu forţată să dea un raport care stabilea un prejudiciu adus statului român de 60 milioane de euro în urma privatizării ICA. Fapt mărturisit în direct de un procuror. Ulterior, terenul pe care era constuită vechea clădire a institutului, destul de dărăpanată (ceea ce a şi avut ca urmare mutarea acestuia la etajul 4 al clădirii depopulate a ICECHIM), fu ulterior evaluat tot de structuri le statului, posibl chiar ANAF, la 15 milioane. Cât valorează în sine un teren e care nu se poate construi peste un singur nivel, fie şi într-o zonă scumpă, e altă problemă.
Judecătorul care era programat să judece la curtea de apel Bucureşti cazul şi care se socotea nenorocit în dilema dintre presiunea de a da o sentinţă cerută aproape explicit în direct şi subţirimea probelor adunate de procurorii DNA, e arestat în dimineaţa termenului de judecată. După ce telefonul îi fusese ascultat. Vinovat sau nu, acţiunea DNA de a-l aresta a venit mult prea la timp pentru a nu declanşa suspiciunea rezonabilă (celebrul termen din noul cod penal care deschide calea abuzurilor şi arbitrarului în cerctarea penală) a observatorului faptelor.
Iar acum explodează public dovada că judecătoarea Camelia Bogdan, care, împreună cu alt judecător, al cărui nume l-am şi uitat, dar nici nu prea e vehiculat public, a dat sentinţa la câteva zile după ce comisese o dublă ilegalitate: pe de o parte interdicţia pentru magistraţi de a preda cursuri în afara sistemului de învăţământ judiciar, predând unor specialişti din afara sistemului judiciar. Acţiune organizată de o firmă particulară, dar în numele ministerului agricuturii şi pe banii ministerului. Dna judecător a fost onorată cu 10000 de lei, plătiţi din banii ministerului. Care minister se constituise ca parte civilă în procesul pe care Dneaei îl judeca.
Să nu uităm că actualul premier “tehnocret” e cel care, atunci, era ministrul agriculturii a decis ca ministerul să se constituie parte civilă în proces, deşi subalternii Dsale de specialitate avizaseră negativ actul constituirii ca parte civilă. Fiind lipsit de temei.
Sentinţa pronunţată de Dna judecător Camelia Bogdan, aflată, cum aveam să vedem azi, în situaţia de a fi comis o dublă ilegalitate (să aşteptăm inspecţia judiciară declanşată de CSM?), conţine inclusiv confiscări extinse, din proprietatea unor persoane fizice care nu erau parte la proces, între care cel puţin un imobil ridicat înainte de privatizarea cu pricina. Din aceeaşi sentinţă face parte şi delegarea, nominală şi explicită a Dnei Laura Codruţa Kovesi, procuror şef al DNA, cu misiunea de a urmări şi asigura recuperarea prejudiciului. Confiscările prevăzute în sentinţă au avut loc cu reală celeritate, la circa o lună după sentinţă. Valorificarea proprietăţilor primite de stat în dar n-a fost, aproape un an şi jumătare, preocuparea structurilor de stat investite cu această valorificare. Guvernul şi diferitele sale substructuri n-au răspuns în acest timp la peste 20 de demersuri interogative. Dece taman acum a intrat ANAF în forţă? Presa vorbeşte prea puţin. Cu începere de la 1 ianuarie 2016 a luat fiinţă o nouă direcţie la ANAF, cu atribuţii în recuperarea prejudiciilor. La nivelul ţării are între 1000 şi 1200 de agenţi. Proveniţi din serviciile de informaţii. Commandoul ANAF cu toate cele 4 maşini pe care le are local, când putea să trimită somaţia cu poşta a avut un foarte probabil rol demonstrativ şi, poate şi unul repetitiv. Somaţia era, însă, fără obiect. Căci tot ANAF abia acum a deschis acţiune judiciară pentru a obţine hotărâre judecătorească de evacuare a celor 5 posturi TV din sediile care aparţin de 17 luni statului.
Desigur, jurnaliştii care fac obiectul provocării profesionale au argumentat că nu se doreşte ca statul, prin ANAF, să recupereze prejudiciul cu statut legal, indiferent de cum a fost stabilit. Ci să închidă gura singurei voci media care a dezvăluit, cu dovezi, o sumă de malversaţiuni ale unei anume zone din establishment. Oricât de plauzibilă logic e ideea, ea excede graniţa istoriei de faţă. Am înşirat fapte verificabile. Le-am legat doar prin raţionamente logice, iar raţionamentele probabilistice le-am etalat ca atare. Lăsând interretrea lor la libertatea cititorului. Singura depăşire a cadrului asumat e folosirea termenului sistem de putere personală. Realitatea definită de acest termen nu are, pe teritoriul textului, baza unor dovezi faptice. Pentru fluenţa şi coerenţa logicii demersului, am admis această excepţie. Cititorul trebuie să ţină seama de faptul că excepţia e asumată ca atare.