UN FILM PE CARE PUTIN NU L-A SUPORTAT

Armand Goşu este istoric specializat în Rusia/URSS. Predă, la Universitatea din Bucureşti, un curs de Istoria politică a rusiei şi a URSS. A publicat 3 cărţi referitoare la subiectul competenţelor dezvoltate în timp. Cea mai recentă, Putin, obsesia imperiului – Polirom 2022, va fi în curând subiectul unei cronici. Subiectul celei de faţă se bazează pe un capitol al acestei cărţi. Aventurile Morţii lui Stalin în Rusia lui Putin. În care analizează motivele interzicerii de facto a difuzării filmului eponim în Rusia. Evident, de către Putin, cu semnătura Ministrului rus al Culturii. Arguumentele deciziei sunt pertinente, ale unui om care înţelege logica funcţionării Rusiei. Voi reveni la acestea în discuţia asupra cărţii, se vede limpede că analistul autor nu e familiarizat cu lumea cinematografică şi are prudenţa de a nici nu se implica in materie. Cum filmul e făcut în 2017, iar interdicţia difuzării în Rusia datează din ianuarie 2018, era curios să-l văd. Convins că n-am nici o şansă. Şansa se oferi pe neaşteptate, după câteva insuccese. Ergo, datoria de a împărtăşi experienţa vizionării.

Filmul e o comedie satirizantă, fără nume cu greutate printre creatori. Regizorul coscenarist e un scoţian cu nume latin, Armando Ianucci. Fără notorietate. Actori de plan cel mult secund. Steve Buscemi, prezent pe genericul unor parodii comerciale de acţiune, e Nikita Hruşciov, Michael Palin e Molotov. Ceva, nu mult mai mai cunoscută e Olga Kurilenko – una din partenerele lui James Bond – în rolul secundar al unei pianiste cu vagi conexiuni politice. Lipsa unor nume notorii şi un buget de doar 13 milioane de dolari ar sugera interesul mediocru al producătorilor. Aparent, abia reacţia establishmentului rus i-ar face un pui de reclamă.

Obişnuit să recunosc calitatea cinematografiei engleze, aş fi fost dezamăgit. Dar coproducţiile multiple – n-au prea au produs capodopere. Aici UK-Franţa-Belgia-Canada-USA. Unele cinematografii mari dintre cele implicate nu par să-şi fi angajat girul. Nimic de amploarea loviturii politice, de înţeles în epocă, a publicării celebrului roman Doctor Jivago, la pachet cu nobelizarea şi ecranizarea şi forţarea de către establishmentului brejnevist, a scriitorului, de a refuza premiul Nobel. Refuz să cred că producerea filmului e o lovitură ratată, mediocritatea resurselor angajate trimite la o miză minoră.

Nu pot contesta meşteşugul filmului. Atmosfera schiţează, de bine de rau haosul perioadei, personajele sunt caricaturizate conştiincios. Ridiculizare chiar diferenţiată, la o privire atentă. Faciesul lui Stalin, în secvenţa iniţială, e orice afară de spaima pe care modelul o inspira reflex oricui. Bref, spectatorul e plimbat printre semicaricaturi, caricaturi şi câte o supracaricatură. Am spus caricaturi? Termenul adecvat ar fi fantoşe.

O notă aproape bună – licenţele oportun asumate (precum prezenţa Svetlanei, ulterior Aliluyeva şi a lui Vasili Stalin în menajerie; nu singura licenţă), pentru a asigura coerenţa narativă.

Dar totul nu depăşeşte comedia bine intenţionată dar cam uşurică. Ce sare în ochi e lipsa de forţă. Mai ales avdând la dispoziţie un termen de comparaţie. Arhanghel –  Jon Jones, 2005, UK, după romanul lui Robert Harris. Sigur că nu poţi compara doua subspecii aşa de diferite de ficţiune. Dincolo de forţa superioară a filmului mai vechi. Diferenţa o fac secvenţele iniţiale din ambele, în agonia lui Stalin.

Alfel, elemente cunoscute istoric, precum executia lui Beria şi victoria lui Hruşciov sunt înghesuite logic în scenariu.

Viermuiala luptei petru succesiune, pentru putere, e ilustrată, în contextul grotesc al naraţiunii, este sugerată destul de expresiv.

Momentul istoric e, prin natura sa, o materie primă din care se putea face un film de alt calibru. Sigur că soluţia comediei satirice e atractivă. Dar nu e unica. Aş prefera un film compozit, nu redus la comedia de operetă, un tablou de adâncime al sistemului, cu conexiuni îm direcţii reprezentative. Momentele de comedie să fie zguduitoare. Neapărat comedie neagră.

Cel puţin scenariştii au citit disciplinaţi istoria de suprafaţă a URSS.

De efect exploziv ar fi fie un final pe condamnarea lui Stalin de către Hruşciov la congresul PCUS din 1956, fie o secvenţă seacă a momentului respectiv în post generic. Sau mai bine un scenariu precum cel folosit de Radu Mihăileanu la Le Concert. Un adevăr şocant, veridic, elocvent, construit din minciuni punctuale.

Deh, de gustibus…

La final, socot necesare două vorbe despre contextul interzicerii difuzării filmului în Rusia. Vizionarea închisă în urma căreia Ministrul Culturii a dat ukazul, executând disciplinat ordinul lui Putin a beneficiat de prezenţa a doi regizori. Nikita Mihalkov, care făcuse, ca independent, filme meorabile, în registru larg (de la Cehov la Urga) se metamorfozare radical de la alurarea de Putin. Pe mine m-a surprins Bortko. Când am văzut serialul după capodopera lui Bulgakov (care serial m-a sedus, vezi În căutarea poveştii bis, Şcoala ardeleană, 2016, ştiam că regizorul fusese membru al PCUS. Dar, cu tot capitolul final adăugat romanului, care rosteşte fără echivoc Lăsaţi orice speranţă serialul reuşise să evite a fi tezist. Nu înţeleg ce l-a mat pe el în luptă, de partea sistemului. În alte cuvinte, pot înghiţi metamorfoza sinucigaşă artistic a unui artist de ţinută. Dar dece a doi artişti?

Trag concluzia că e ceva ce nu ştiu. Ceea ce e acceptabil. Dar e ceva ce nu ştie nici autorul cărţii. Chiar dacă nu e familiar cu cinematograful. Ceea ce e mai grav.